•  ªtefan Doru Dãncuº
•  Florin Logreșteanu
•  Camil Moisa
•  Doina Ruºti


sus

ªtefan Doru Dãncuº

 

 

Manual de gesturi inutile
(fragment)

 

La masa la care stãteam s-a vorbit despre Dali, Beckett, Ungaretti, Llosa (îmi munceam creierii cum aº putea aduce familia pe str. Luminiºului, unde se dã apã caldã o datã la douã zile). Aºteptând troleibuzul, unul din indivizii de la masã, (pe care l-am denumit “Tãcutul  permanent”), m-a întrebat: “Ce-i aia umbertoeco? Da’ zî fuga cã-mi vine troleu’, ui’ cã apare, oi muri prost”. I-am “zâs” iute: Definiþie: Umberto Eco îi ãla cu pendulu’. Dãncuº îi ãla cu spânzurãtoarea. Conform lui, orice cruce supusã intemperiilor naturale poate deveni, în mijlocul unui câmp pustiu, o spânzurãtoare idealã”. Pe mutra lui bleagã a înflorit un rânjet fericit ºi a urcat triumfãtor scãrile troleibuzului. De satisfacþie, a uitat sã-ºi ia bilet ºi a primit amendã.

*

ªi Ea, lucrând la un chioºc pe post de vânzãtoare de mãrunþiºuri se gândea: „Ce-ar fi dacã pe farfurioara din faþa ghiºeului, în care pun restul diverºilor cumpãrãtori, aº pune un bilet pe care aº scrie: CUCU? De pe o ladã cu sticle de suc i-am aprobat intenþia. A pus biletul ºi-am aºteptat. Amândoi. A venit primul cumpãrãtor, prototipul muncitorului în fabricã, a citit intrigat mesajul în timp ce Ea se prefãcea cã studiazã niºte coli pline de cifre.

- Domniþã, a îndrãznit într-o vreme cu voce groasã, pentru a-ºi ascunde timiditatea, încurcãtura, începutul de iritare, nehotãrârea, faptul cã nu înþelegea ce-i aia „CUCU” ºi cui i se adresa.

Ea l-a privit confirmându-i cu seriozitate, cu o uºoarã aplecare a capului ºi o abia perceptibilã ridicare a sprâncenelor: CUCU. Bietul om a plecat aiurit, privind speriat în urmã, de parcã l-ar fi vãzut pe ucigã-l toaca.

- N-ai jucat cinstit, am spus dupã ce momentul s-a consu-mat. De ce-ai plusat?

- Pentru cã idiotul a reacþionat prea banal, a spus Ea.

Am sfãtuit-o sã nu mai repete experienþa, cã-ºi va pierde clienþii ºi vai de salariul Ei va fi, cãci era plãtitã în funcþie de vânzãri.

Nu m-a ascultat ºi dupã vreo douã sãptãmâni am vãzut-o în compania unor rockeri, bând cot la cot cu ei, vodcã amestecatã cu bere. Ar fi trebuit sã-i trag niºte palme dar n-am putut interveni atât de brutal într-un destin.

*

Ce le mai place oamenilor proprietatea particularã, avutul personal, rezonanþele pronumelor posesive! Mã întreb ce i-a apucat de s-au împãrþit în þãri, oraºe, judeþe, districte, regiuni, sate, cãtune, de ce fiecare dintre noi simte nevoia unei bucãþi de pãmânt a lui, grãdina lui, livada lui: cu acte care sã-l ateste ca proprietar absolut. Vine un regim politic ºi face praf delimitãrile. Vine altul care se chinuie, ca un bezmetic, sã le refacã. Vine al treilea ºi distruge munca precedentului ºi tot aºa, pânã la sfârºitul lumii, deoarece ne place sã ne jucãm numai cu treburi grave, cum ar fi mormintele noastre.

*

Imaginez un guvern care ar arde public toate legile, ordonanþele, constituþia, codul juridic, tot amalgamul ãsta zãpãcitor. Bun, de-acum nu mai au valoare parametrii judecãþii noastre, sã spunã, acum ne ghidãm dupã Cele Zece Porunci. Þi se spune sã nu furi, nu fura. Sã nu ucizi - nu ucide. Sã nu pofteºti femeia aproapelui tãu - nu pofti º.a.m.d. Atât. Sã nu se precizeze pedeapsa celui care va cãlca strâmb. Sã rãmânã în aer conceptul de justiþie.

S-ar face dintr-o datã liniºte ca la-nceputul lumii, toþi infractorii s-ar bloca în stupefianþa acestui fapt nemaiîntâlnit. Neºtiind ce-i aºteaptã, cum ºi care ar fi pedeapsa - n-ar recidiva. Din pãcate, aplicarea acestui proiect este imposibilã. În ultimã instanþã, societatea ar rãsturna guvernul.

*

Þi se propune sã te întâlneºti cu niºte scriitori, în alt oraº. Laºi totul baltã ºi pleci. Urmeazã trei zile în care nu mai eºti blasfemiat de banalitate. Te repezi la alcool, fumezi enorm, îþi petreci nopþile dansând într-un bar mizerabil. Puþinele ore rezervate odihnei le valorifici fãcând sex. Brusc, dupã o cãlãtorie cu un tren de noapte, ajungi de unde ai plecat. „S-o sun pe Ioana”, gândeºti puþin înspãimântat. Ea te calmeazã, vã întâlniþi la ora zece, la spital. Te prezintã unui cardiolog, coleg de breaslã. „E finul meu, are probleme cu inima”, spune ea. Tânãrul doctor te trimite la Camera 15 sã þi se facã un E.K.G. Te duci. Peste vreo douãzeci de minute stai pe hol, te uiþi ca mâþa-n calendar la graficele imprimate pe o hârtie de culoare roz. O cauþi pe Ioana, „nu se vede nimic grav”, spune ea. „Du-te înapoi ºi dã-i-o doctorului, e specialist”.

Sã-þi vinã o inspiraþie drãceascã ºi cu hârtia în buzunar, ca unul care ºi-a isprãvit treaba, sã pleci liniºtit. „Fac ce vreau cu mine însumi”, sã te gândeºti amuzat în timp ce mergi la o cafea. Dacã în acel moment s-ar întâmpla sã cazi pe stradã, ai muri cu zâmbetul pe buze: ai triºa o lume întreagã, sabotând-o cu acel genialoid triumf.

*

Încã ne chinuim sã aflãm dacã diavolul a fost aruncat pe pãmânt odatã cu Adam ºi Eva sau era deja acolo, aºteptându-i. Ne întrebãm încã ce fel de Biblie e aceea care interzice „a se fura” sau „vinde” sau „þinea în mâinile lui” un om, sub incidenþa pedepsei capitale, ºi în acelaºi timp te opreºte a nu pofti la „robul sau roaba aproapelui”. „Însoþirile nelegiuite” sunt de asemenea interzise, dar nicãieri nu ni se explicã originea omenirii lãsatã, dupã uciderea lui Abel, în mâinile unui Adam discutabil, a unei Eve neputincioase ºi a unui Cain ulcerat de remuºcãri. Numãrul învãþãtorilor scade permanent, învins de valul noilor ucenici care se viseazã maeºtri.

Din aceastã cauzã ºi pentru cã vedem cât de inutile par toate din poziþia de Dumnezeu, bocim pe rupte. Conferenþiem pe rupte ºi pe la tot felul de întruniri ºtiinþifice internaþionale despre noile ipoteze care „vor clarifica”, „vor limpezi”, „vor aduce argumente solide” etc.

Iar dupã o zi de dezbateri, ne retragem în camera unui hotel de lux, cerem ºampania, gustarea ºi femeia, ne îmbãiem pentru o noapte de desfrâu ºi brusc, printre cearºafurile mototolite, începem sã plângem: suntem bãtrâni, fleºcãiþi, miopi, cu un picior în groapã. Impotenþi.

 

Comentarii cititori
sus

Florin Logreșteanu

 

 

Heruvim-Coºar

 

De cealaltã parte a podului, peste Râul Metropolitan, școala veche cu douã nivele dormiteazã, mângîiatã blând de razele soarelui de iulie. Poartã nume de rege dac... Sau a purtat numele regelui care s-a sinucis pentru a nu fi prins viu de cel al cãrui nume îl poartã o altã școalã, la fel de veche, undeva, în centrul Metropolei. Amândouã terenurile pe care fuseserã construite au fost revendicate, ca și localul Restaurantului Metropolitan cu Cazino într-una din aripi, un hotel de cinci stele și piscinã și un mic teren de golf frecventat de metropolitanii bogați. Dupã multe negocieri între stat și urmașii foștilor proprietari, demult petrecuți, a urmat un proces și o hotãrâre judecãtoreascã definitivã: locațiile școlare vor fi demolate și terenurile restituite moștenitorilor de drept, în schimb restaurantul și tot ce-i aparține va supraviețui, revendicatorii urmând sã fie despãgubiți cu alte terenuri.

„Douã spații aparținând învãțãmântului desființate înseamnã deja prea mult”, gândește Neghibaur cu voce tare.

„Se schimbã lumea, Neghibaure”, aude sau se aude.

La câțiva metri de pietroiul lui, pe un alt pietroi, mai aproape de firul apei,          Heruvimul-Coșar încearcã sã-i spunã ceva. Fãrã îndoialã, nu vorbește singur și nici cu altcineva. Neghibaur îi face hatârul sã-l asculte.

„Sunt lucruri scârboase în viațã, heruvim-profesor, tãrãgãneazã vorba coșarul. Conversia socialã face ca valorile tradiționale sã disparã pe zi ce trece și sã lase locul noului. De pildã, meseria mea: port cu mine norocul și n-am unde-l lepãda. Cine mai crede azi în harul unui heruvim-coșar ?... Nimeni... Însã nu mã plâng... Voi pãstra norocul în mine, ca semințele   într-un pepene rãscopt. Odatã vom crãpa împreunã și tot împreunã vom putrezi. Nu mã sperie gândul, heruvim-profesor, dar n-aș putea spune de ce... În pãmânt, eu voi deveni un pumn de lut, în schimb, norocul se va împrãștia în țãrânã și va face ca pãmântul sã nu mai fie atât de îndãrãtnic cu cei care-i cerșesc pomana...”

Neghibaur se desprinde din tentaculele caracatiței-coșar. Ar fi fost de prisos sã-i aminteascã o amiciție mai veche, pe când el era directorul Școlii Metropolitane cu nume de rege dac iar Heruvimul-Coșar un oaspete binevenit toamna, înainte de începerea cursurilor și a sezonului rece. Școala avea douãsprezece coșuri și fiecare semnifica, i se explicase, o constelație, toate brodate cu o mie și una de taine.

Despre asta îi vorbea acum Heruvimul-Coșar, lucruri absolut cunoscute lui Neghibaur, dar inactuale din perspectiva noii direcții de bãtaie a vântului euro-metropolitan. Era foarte adevãrat cã, dupã mintea oricãrui om al școlii, vântul euro-metropolitan, nestrunit, putea aduce instabilitate iar succedarea în timp a reformelor i-a întãrit primele suspiciuni. Nu-l mai luã în seamã pe coșar care încerca sã-i explice cã reformele eoliene erau divinitãți neliniștite și zvãpãiate și deci nu se vor fixa niciodatã în profilul educațional cãutat. Spiritul     Serafimului-Cugetãtor, îmboldit de dorința de a schimba, zãmislește forme noi, locații eurofuncționale, degajate de vechile conținuturi, testând din patru în patru ani altele noi, euromodele pentru carpato-danubienele țeste de școlari care, la absolvire, nu primeau nimic deși, la început, li se promisese totul.

Acum, rememorând bezmetic evenimentele care nici mãcar nu-l avuseserã printre protagoniști, Neghibaur asista consternat la preparativele care se fãceau pentru ceremonia propriei înmormântãri. Privea peste Râul Metropolitan clãdirea școlii cu nume de rege dac, un monument inexpresiv, dar prezent încã pe retina mulțimii de tineri gãlãgioși, descãrnați, înarmați cu târnãcoape, rãngi de metal, lopeți, grupați pe terenul de zgurã al fostei baze sportive, disputând cel mai eficient mod de demolare a clãdirii, solid armatã din cãrãmidã și beton. Ceva mai devreme întâmpinaserã cu urale un uriaș excavator, un monstruos pachiderm dispus sã-și înfigã colții în zidurile somnolente ale instituției care trebuia sã lase grabnic locul unui supermarket.

„Heruvim-profesor...”, aude sau se aude.

„Inima-mi spune cã nu sunt strãini, monologheazã Neghibaur... Cred cã i-am recunoscut: oamenii de serviciu ai școlii..., și profesorii..., și foști elevi...”

„Au acceptat de bunãvoie sau prin constrângere Reforma Serafimului-Cugetãtor...”

„Din neștiințã...”

„Se simt atât de liberi și fericiți... Ciudat !...”

„Nu pricep...”

„Când dobândești libertatea, constați cã nu știi ce poți face cu ea... Orice poți face cu libertatea... Este moneda de schimb cea mai la îndemânã. Iar constrângerea poate fi o alegere la îndemâna celor mai slabi. Sunt mulți... Aleg constrângerea fiindcã imaginația lor nu naște nimic. Trebuie sã li se spunã, sã fie constrânși sã facã ceva... Spiritul turmei...”

„Cred cã vorbesc singur”, se autosugestioneazã Neghibaur.

„Vorbești cu mine, heruvim-profesor...”, replicã Heruvimul-Coșar.

„Pãlãvrãgesc, asta fac...”

Constatã cu durere cã a îmbãtrânit alãturi de idolul sãu, cã simțurile îi sunt amorțite, propriile gânduri par rostite de altcineva și cã pietroiul pe care se așezase alunecase pe nesimțite spre firul de apã al Râului Metropolitan. Chiar simți apa umezindu-i tãlpile încãlțate cu sandale din pânzã.

În același moment, peste râu, încolțitã din toate pãrțile de pachiderme metalice, Școala Metropolitanã cu nume de rege dac se prãbuși. Un nor de praf galben și de cenușã învãlui locul timp de câteva minute. Școala cu nume de rege dac se prãbușise la fel ca și cetatea acestuia cu mai bine de douã mii de ani în urmã. Neghibaur închise ochii, oripilat. Imediat avu revelația vechii cetãți de scaun a regelui sinucigaș: fragmente bine conservate ignorau ireversibilitatea timpului și dupã milenii. Ruine rãmase pe aliniamentul fostelor temelii primeau de douã ori pe an spoiala autenticitãții, din ipsos amestecat cu var și cenușã – patina timpului necruțãtor -, prelungind pentru încã o generație efigia fostei cetãți. Abandonându-se imaginii bine cunoscute metropolitanilor din cãrțile de istorie, heruvimul-cãrturar aproape adormise când un strigãt teribil urmat de o rumoare prelungitã îl fãcurã sã deschidã ochii. În visul lui de-o clipã, Serafimul-Cugetãtor hotãrâse ca în locul Școlii Metropolitane sã se clãdeascã o instituție de învãțãmânt superior, o bibliotecã sau chiar o universitate. Iar ce vedea acum, în primele momente de dupã trezire, era menit sã-i contrazicã revelația de mai înainte. Cete de copii înarmați cu lopeți și târnãcoape se agitau cu furie crescândã în jurul temeliilor din beton armat al fostei instituții școlare, fãrâmițându-le bucãțicã cu bucãțicã. Înhãmați între coarnele roabelor pline ochi, heruvimii-cãrturari cãrau molozul la râu și-l prãvãleau în apele tulburi, galben-verzui, sub privirile Heruvimului-Coșar care le striga, în batjocurã:

„Fiți robii copiilor voștri, voi care în atâția ani de întuneric i-ați amãgit cã vor gãsi lumina de la capãtul tunelului dacã vor trudi pe întinderile de palimpsest, descifrând inscripții profanatoare... Curaj, sperjuri ai civilizației metropolitane !... Înecați în ape fetusul unei creaturi pe care tot voi ați acreditat-o cu virtuți serafice... Prefaceți-vã dispuși sã înecați în râu ce ați clãdit, chiar dacã iertarea copiilor voștri nu vã va fi acordatã... Și întorcându-se spre Neghibaur, arãtã spre foștii sãi colegi de la Școala Metropolitanã:   Treci degrabã podul și înhamã-te la roabã. Nu se cade sã eziți, când în imediata ta vecinãtate îngerii-cugetãtori sunt alungați de Serafimul cu sandale înaripate, inteligent, îndemânatic și iscusit...”

Neghibaur nu-i dã atenție. În picioare, pe malul Râului Metropolitan, încearcã sã descopere în mulțimea heruvimilor-cãrturari cunoștințe. Aveau fețele transfigurate de efort, iar de sub hainele numai zdrențe, brațele și picioarele descãrnate scoteau în relief mușchii puțini, încordați ca niște cauciucuri amenințând sã plesneascã din clipã în clipã. Nu recunoscu pe niciunul.

„Sunt strãini de Școala Metropolitanã”, auzi sau se auzi Neghibaur.

„Te înșeli, desigur, ripostã Heruvimul-Coșar. Cãrturarii Școlii Metropolitane și-au tras peste fațã mãști de carnaval. Este o formã de perversiune intelectualã ce funcționeazã în toate timpurile de vicleșug și amãgire...”

„Nu sunt heruvimii-cãrturari alãturi de care am trãit o viațã”, neagã Neghibaur.

„Te pãcãlesc mutrele lor, spuse Heruvimul-Coșar. Și sârgul cu care fac nevãzute în apele râului temeliile pulverizate ale fostei școli. Convinși sau nu, joacã dupã cum le cântã Serafimul cu sandale înaripate; crainic la Serafimii din Palatul Metropolitan, Psihopompul, cum l-a dorit serafimul-Cugetãtor...”

Neghibaur bâjbâie. Face câțiva pași în râu, atras de profilurile reflectate în apã ale heruvimilor-cãrturari, înhãmați la roabele uriașe. Îi este ușor sã distingã mãștile aplicate în grabã și neglijent peste chipurile congestionate de efort. Bolborosesc cu gurile cãscate și cu voci rãgușite fragmente din Liedul metropolitan, lansat de curând la Palat de Serafimul-Tetramorf al celor patru vânturi ale cerului și al celor patru chipuri. Sunt neconvingãtori, bulversați de ceea ce trebuie sã facã în spiritul unor reforme pe care nu le înțeleg. De pildã, sã rãstoarne, la nesfârșit, cantitãți de moloz în apele Râului Metropolitan...

Neghibaur se sprijinã, epuizat, de trupul fusiform al Heruvimului-Coșar. Îl suspecta de nesinceritate aprobând sacrificarea instituției școlare pentru orice altceva. Heruvimul-Coșar îl asigurã ca va fi bine, cu mult mai bine ca înainte. Învãțãtura și munca nu vor mai fi factori de constrângere, se va îndeletnici cu ele cine se va considera în stare sã le ducã la bun sfârșit.

„E mai bine așa, Neghibaure, de ce sã obligi tinerii sã învețe dacã ei nu doresc asta ?... Sã facã ce le place fiindcã ei au adus în Metropola libertatea dupã care tânjeam cu toții...”

„Educația e altceva, spune Neghibaur. Școala constrânge pentru ca mai târziu omul sã fie cu adevãrat liber... Libertatea autenticã se obține prin constrângere... Și pe tine te-a plesnit   ta-tãu, nu-i așa ?...”

„Heruvimii-Coșari n-au pãrinți, dacã n-ai știut-o pânã acum... Noi ne naștem liberi, în afara oricãror constrângeri. Nu știm ce înseamnã cei șapte ani de-acasã și aiureala cu așchia care nu sare departe de trunchi... Asta înseamnã libertate absolutã, Neghibaure... Hai sã trecem podul...”

Dincolo, copii și adulți desãvârșeau debarasarea ultimelor rãmãșițe ale fostei școli cu nume de rege dac într-o nemaipomenitã frenezie. Puștii asudau cu țigãrile superlong în vârful buzelor, mestecând filtrele printre gâfâituri și cuvinte scuipate peste pãmântul prãfos:

„Gata cu umilința !... Gata cu autocrația statuilor de plumb !... Am câștigat libertatea cu sânge, sã ne bucurãm de ea !...”

„AUM BHUR BHUVAR SVAR”, rosti Heruvimul-Coșar și, uitând cu totul de Neghibaur, îngenuncheat, fãrã vlagã, în smârcurile de pe malul Râului Metropolitan, traversã râul fãrã sã atingã apa. Fu recunoscut și primit cu urale de bãieții și fetele care tocmai dãduserã la ivealã câteva sticle cu lichioruri dulci.

„La naiba cu școala instituționalã, trãiascã școala vieții !...” rãsunã  puternic corul de voci.

Heruvimul-Coșar consimte sã caute cu privirea ceva din temelia fostei școli, sã arunce și el în râu. Nu gãsi nici mãcar o pietricicã.

„Și fãrã profesori !...” se auzi o voce.

Mulțimea de tineri se întoarse cu fața amenințãtoare și plinã de urã spre râu.        Heruvimii-cãrturari, înhamați la roabe, sfârșiserã de înecat în apele Râului Metropolitan tot ce aparținuse fostei școli. Cu zâmbete hâde așteptau de la adolescenți un cuvânt bun.

„Și voi... Și voi... În râu !...” auzirã, în schimb.

 (Fragment din romanul Puzzle)

Comentarii cititori
sus

Camil Moisa

 

 

Amiel
(fragment)

 

Ceva mai târziu, domnul Chiara þinea de gardul care îl despãrþea de vecini ºi care ameninþa sã cadã. Se pornise vântul, ca din senin, încât s-ar fi zis cã natura participa la frãmântãrile lui, punându-l la încercare.

Dupã somnul bogat de sub bolta cu viþã-de-vie, nea’ Marcel se trezise cu sufletul pendulând. În timp ce se strãduia sã fixeze gardul la locul lui, îºi imagina felul în care ºi-ar fi construit casa, urmând douã cãi diferite. Mai aproape de suflet îi erau sfaturile venite din cer, pe calea visului. Simþea cã prinde aripi care nu-i aparþineau, dar care fãceau din realitatea cotidianã un obstacol neglijabil. O viaþã tainicã se cuibãrea în el, aruncând asupra lui un sens inanalizabil, de parcã n-ar mai fi fãcut parte dintre muritorii de rând. Pe cât de iluzorie era starea aceasta, pe atât de reale erau consecinþele, dacã ar fi dat ascultare îndemnurilor venite de sus. Dintr-o persoanã privilegiatã, ar fi devenit peste noapte un muritor vulnerabil. Se vedea deja anchetat de oamenii Securitãþii, cu casa dezmembratã la o simplã comandã, venitã  tot de sus. Ceea ce îl speria mai tare era interogatoriul, unde ar fi trebuit sã rãspundã la întrebarea cum de-i venise ideea sã ridice o astfel de casã.

Temãtor cum era, nu-i rãmânea decât varianta cealaltã, terestrã, dar care nu trezea bãnuieli nici mãcar vecinilor curioºi: sã înalþe casa dupã regulile acceptate de lumea din care fãcea parte. Securitarã pentru trup, nu ºi tentantã pentru suflet. Îi vedea deja desfãºurarea, linearã, cu tot cu rezultatul din care viaþa tainicã, nevãzutã ochiului profan, lipsea. Doar calea primejdioasã îi deschidea un drum, fãrã sã-ºi arate capãtul.

Ceea ce îl frãmânta pe domnul Chiara, în acea dupã amiazã, îi actualiza trãiri mai vechi. Ca acelea din ziua în care avusese de susþinut examenul la ºcoala de învãþãtori.

Dupã ce urcase în autobuzul care-l ducea în oraº, tânãrul candidat descoperise satul cu alþi ochi. Emoþia plecãrii fusese intensificatã de imaginile care se succedau cu viteza de deplasare a autobuzului. Lirismul încolþise atunci în sufletul sãu, întreþinut de sentimentul cã se îndrepta spre ceva nelãmurit. Ceva diferit de natura realitãþii pe care o pãrãsise atunci când luase autobuzul.

A rãmas în aceastã stare pânã la destinaþie, ca ºi cum acolo ar fi ajuns acolo mai mult plutind. Dupã care s-a trezit dezorientat, ca dintr-un vis plin cu viaþã. Drumul din autobuz se frânsese brusc ºi fãrã sã indice vreo continuare. Tânãrul Marcel a intrat instinctiv în cârciuma autogãrii, ºi nu s-a mai miºcat de acolo pânã seara. Era o vreme caldã, de iunie, ºi începuse sã plouã mãrunt. A cerut ceva de bãut ºi s-a aºezat la masa cea mai izolatã, într-o mare de gãlãgie ºi fum. Îi era greu sã înþeleagã ce simþea, dar era incapabil sã-ºi continue drumul început acasã. Pierdea examenul, fãrã sã poatã sã precizeze motivele care îl fãcuserã sã abandoneze în felul ãsta.

Tot frãmântându-ºi mintea în faþa unui pahar, Marcel a început sã simtã cum drumul sufletesc, din timpul cãlãtoriei, avea totuºi o continuare. Acum, deºi rãmãsese pironit locului, cãlãtorea cu mintea ca ºi cum ani de zile i s-ar fi rostogolit prin suflet. Iar el devenea tot mai încrezãtor ºi mult mai cald decât l-ar fi fãcut cãldura verii de afarã. S-a întors acasã seara târziu, într-o stare de euforie incomunicabilã.

Aºa se sfârºise, de fapt, a doua lui încercare de a intra la ºcoala de învãþãtori. Cu un an în urmã, adolescentul Marcel cunoscuse asprimea distanþei care îl separa de lumea pentru care nu era încã pregãtit. Asta ºi pentru cã, afundându-se într-un studiu intens, multã vreme nu ridicase capul din propria realitate. Era singurul din familie care ºi-ar fi putut continua ºcoala la oraº, ceea ce îl fãcuse sã-ºi perceapã destinul într-o dimensiune neobiºnuitã. Profesia de învãþãtor ar fi avut o aurã doar de el vãzutã, pe care cei din familia lui nici n-o bãnuiau. Aceºtia îl vedeau deja lângã preotul satului, altfel zis, în rândul notabilitãþilor. Nicidecum nu ºi l-ar fi imaginat în postura de îndrumãtor al mulþimii, care sã-l fi urmat cu credinþã. Însã tânãrul Marcel intuise din vreme insuficienþa realitãþii în care îºi croia planurile.

În acea zi, abia ajunsese la ºoseaua pe unde trecea autobuzul de oraº. Emoþionat peste mãsurã, se aºezase pe banca din staþie, în aºteptare. Era o dimineaþã de varã ca o promisiune continuã. Parcã modelul unei alte lumi ar fi vegheat peste toate, asistând la justa ei oglindire. Dintr-odatã, o doinã tremurãtoare inundã peisajul, ca o apã curgãtoare. Marcel se ridicã brusc în picioare, cãutând un sprijin pentru nostalgia care-l cotroprea neopritã. Negãsind niciunul, se plimbã de-a lungul ºoselei pentru ca miezul emoþiei sã poatã diminua. Fãrã sã înþeleagã de ce, se simþea prizonierul unui peisaj etern, imuabil. Când autobuzul îºi fãcu, în sfârºit, apariþia, Marcel rãmase indiferent la imaginea lui, privindu-l ca pe o maºinãrie strãinã.

Abia la a treia încercare avu Marcel Chiara noroc. Luã acelaºi autobuz, din aceeaºi staþie, regãsind aceeaºi realitate de cum se urni autobuzul din loc. Numai cã, de data asta, pe fondul imaginilor de afarã, se ivi un punct fix: profilul Mioarei, aproape lipit de una din ferestrele autobuzului, care îl fãcu sã priveascã într-acolo tot mai des... Ar fi urmat-o oriunde, pe loc, ºi asta doar fiindcã îi apãruse rãtãcitã dintr-o altã  lume...

În realitate, domniºoara Mioara venea dintr-un sat vecin, de unde luase acelaºi autobuz. Cãlãtoria ei nu semãna cu cea fãcutã de Marcel, dar avea acelaºi scop, acela de a susþine examenul pentru ºcoala de învãþãtori.

Pentru Marcel Chiara, drumul nu se mai tãie brusc, ca altãdatã, ci se continuã prin oraºul traversat alãturi de Mioara. Adevãrul e cã tinerii candidaþi se luaserã cu vorba, uitând aproape motivul pentru care fãceau acel drum. Când intrarã în sala de examen,  cei doi descoperirã cã aveau locuri vecine. Cãci, fatalitate, numele le erau aproape identice: domnul Marcel Chiara, alãturi de domniºoara Mioara Chera.      

Fireºte cã amândoi vãzuserã în hazardul onomastic un semn venit de sus, pentru un destin comun. Dacã s-ar fi oprit aici, lucrurile ar fi intrat pe un fãgaº normal. S-ar fi stabilit într-un sat, unde li s-ar fi nãscut copiii. Însã fiecare dorea mai mult decât atât. Nevoia de a-ºi vedea destinul validat ºi de privirea lumii îi pusese pe drumuri. A urmat un adevãrat periplu prin localitãþile în care gãseau posturi libere. Uneori, nu departe unul de altul. Rãmâneau acolo temporar, fãrã sã depãºeascã durata unui an ºcolar. De fiecare datã aveau impresia cã dãduserã de spaþiul ideal  pentru relaþia lor. Apoi, treptat, când aºteptãrile le erau infirmate, se grãbeau sã schimbe locul respectiv ºi sã-l uite.

De-a lungul acelor ani, a trebuit mereu sã mintã, forþaþi de curiozitatea lumii. Cãci nu pãrea lucru curat sã porneºti într-o astfel de cãlãtorie. Doar invocând un viu interes pentru oamenii ºi locurile noi, au reuºit sã scape de întrebãrile incomode.

În timpul ãsta, soþii Chiara încercaserã sã identifice în afarã tãrâmul din interior, unde trãiserã doar la lumina propriilor sentimente. Efortul de a crea o corespondenþã între douã planuri, incompatibile, îi adusese într-o stare de obosealã. Erau sãtui sã tot hrãneascã o iluzie pe feþele celorlalþi. Abia atunci relaþia lor se micºorã, devenind una normalã, acceptabilã pentru realul din care fãceau parte. Fiindcã, multã vreme, nu-ºi aparþinuserã cu adevãrat. Nu fuseserã stãpânii propriilor gesturi, ci instrumentele unei irealitãþi în care zãboviserã fericiþi: ascunºi unul altuia, cu o identitate mereu amânatã. Apoi, treptat, cãpãtarã un chip, acela de care se tot feriserã, simþindu-i limitele. Se trezirã expulzaþi, din trupurile lor paradisiace, într-o realitate cãreia începeau sã-i semene. Schimbarea aceasta ar fi putut fi perceputã ca pe o etapã a maturizãrii lor. Pentru soþii Chiara, însã, ea avu impactul cãderii dintr-o irealitate ocrotitoare într-un real sãrac, fãrã deschidere.

Doamna Chiara simþi cum întâmplãrile ºi gesturile cotidiene îºi pierd tot mai mult aura obiºnuitã. Ecoul lor nu mai rãzbãtea dincolo de lumea aceasta. Cãpãtaserã o semnificaþie restrânsã ºi deveniserã mai punctuale. Surprinsã de schimbare, ea se refugie în senzaþiile timpului de dinaintea cãderii, reuºind sã trãiascã în atmosfera lui, departe de influenþa clipelor prezente. Asta o ajutã sã treacã ºi peste felul în care începuse sã-i perceapã pe ceilalþi. Unde dispãruse, oare, universul pe care-l descoperise altãdatã în ei? Cum îi mai plãcuse, odinioarã, sã se ascundã în câte-o imagine cãlãtoare, deschisã de oameni necunoscuþi în realitatea vizibilã! Se obiºnuise sã-ºi facã o lume din interiorul lor, afundându-se ca într-un desiº sufletesc, unde  fiecare pas fãcut pãrea s-o ducã  în afara realitãþii.        

ªi iatã cã acum oamenii se goliserã de interioritatea lor odihnitoare... Graniþele dintre interior ºi exterior se anulaserã, ducând la o nivelare obositoare. Daca nu ar fi avut la îndemânã sufletul bogat al trecutului, doamna Chiara s-ar fi simþit ca un om fãrã adãpost.

ªi pentru domnul Chiara cãderea aceasta echivalã cu o pierdere. În cazul lui, însã, era vorba chiar de propria soþie... Pânã atunci trãise cu sentimentul cã Mioara exista într-un exemplar unic, destinat lui. Nu bãnuise cã cea pe care o purta în suflet era, de fapt, dublura acesteia, invizibilã celorlalþi. Existenþa ei, intermitentã ca strãlucirea unei stele îndepãrtate, fãcuse din tânãrul Marcel un cãlãtor aflat mereu pe drumuri, dornic sã aibã acces ºi la modelul autentic al celei în carne ºi oase. Numai cã drumurile acestea se ºterserã dintr-odatã de pe harta sufletului sãu. Atunci îºi privi mai atent soþia, care i se pãru schimbatã. Nu înþelegea cum de nimeni nu-i semnalase un asemenea lucru. Totul îi apãrea acum schimbat... Nu mai înþelegea pentru ce fãcuserã atâtea planuri înaintea cãsãtoriei... ªi plimbãrile lor, nesfârºite, prin acel oraº romantic, care-i devenise de nerecunoscut... În contul cãrei realitãþi se consumaserã toate astea?

 

Comentarii cititori
sus

Doina Ruºti

 

 

Pisica din Dridu
(dupã Hasdeu)

 

O pisicã din satul ialomiþean Dridu este pomenitã într-un basm, cules de Hasdeu, pe la 1870. Vorba vine - basm! Pentru cã sunt doar douã fraze scurte, pe care le voi dezvolta aici, de dragul Culturii Dridu.

Un bãrbat tânãr, fãrã nume, avea un câine ºi-o pisicã, pe care îi considera foarte devotaþi. Acest om gãseºte într-o zi un inel vrãjit, care îi îndeplinea toate dorinþele. Aºa cã îºi face palate, îºi cumpãrã trãsuri ºi o cere de nevastã pe fiica regelui. Fata se opune o bucatã de vreme, însã cum eroul nostru îºi putea împlini toate dorinþele, în cele din urmã prințesa se cãsãtoreºte cu el. Dar nu dupã multã vreme, își dã seama cã puterea soțului ei se afla în acel inel, i-l furã ºi îºi pune ea însãºi o dorinþã. Cum este lesne de înțeles, îi cere inelului s-o ducã departe de Bãrbatul fãrã Nume,  într-un þinut în care locuia iubitul ei.

Rãmas fãrã inel, eroul nostru decade, îºi pierde averile ºi este azvârlit în temniþã. Singurii lui prieteni sunt câinele ºi pisica. Iar povestea abia de aici începe.

Miorlãitã ºi trãdãtoare, pisica este adeseori socotitã o ipocritã, complet lipsitã de caracter. Se știe cã îºi cam uitã fãgãduiala, înºealã toate aºteptãrile, cochetând fãrã alegere cu oriºicine îi iese în cale. Cu toate cã de multe ori loialitatea îi este pusã la îndoialã, în povestea aceasta, Pisica din Dridu are o idee strãlucitã. Ea îºi dã seama de unde i se trag stãpânului ei toate suferințele ºi îl convinge pe câine sã plece amândoi în cãutarea inelului. Aici trebuie spus cã era vorba despre o pisicã dungatã cu negru ºi alb ºi cã avea niºte ochii aurii, care fãceau mare impresie în lumea ei pisiceascã. În timp ce câinele, era dor un biet câine cenușiu.

Cei doi au pornit pe urmele inelului, fãrã sã-ºi fi fãcut vreun plan. Au mers zile ºi nopþi, iar într-o duminicã au dat peste nunta unor ºoareci. Pentru câine nu însemna tocmai o aventurã, în schimb, pisica a prins momentul ºi i-a ºi pus gheara în gât sãrmanului mire, un ºoricel cât nuca. Toþi nuntaºii au încremenit de fricã, dar pisica n-a întins prea mult coarda, ci le-a spus cã va cruþa viaþa șoricelului, în cazul în care toți nuntaºii, de la mic la mare, o vor ajuta sã recupereze inelul vrãjit.

ªoarecii s-au învoit, iar când s-a lãsat noaptea, pisica le-a expus planul de atac.

Ajungând la casele în care se ascunsese prințesa fugarã, doi ºoricei au pãtruns în cea mai de tainã camerã. Tolãnitã pe canapeaua de pluș, domnița þinea în mânã inelul fermecat, pregãtitã sã-ºi punã o dorinþã. Dar n-a mai apucat. Un ºoarece, instruit de Pisica din Didru, a gâdilat-o cu vârful cozii, fãcând-o sã scape inelul, celãlalt l-a înhãþat pe loc, iar în scurtã vreme bijuteria strãlucea la picioarele pisicii.

Aceasta s-a þinut la rândul ei de cuvânt ºi a dat drumul bietului mire, care avea sã se gândeascã tot restul vieþii cu tristeþe la noaptea nunþii sale.

Am vãzut pânã aici cã, în ciuda popularitãþii de care se bucurã în viaþa cotidianã, câinele din acest basm nu are aproape niciun rol. Mai exact el nu este decât însoþitorul pisicii, un tovar㺠care se dovedeºte de-a dreptul inutil. Mai mult: devotamentul proverbial al câinelui este contrazis vehement de acest basm. Cu inelul în dinþi, pisica grãbeºte pasul spre temniþa în care zãcea stãpânul ei, în timp ce câinele are chef de joacã. El o împinge pe pisicã, fãcând-o sã alunece în apele Dâmboviþei. Nu-l vedem alergând s-o scoatã din ape ori fãcându-ºi probleme de conºtiinþã. Câinele din aceastã poveste este pur ºi simplu un tãntãlãu.

Cu greutate mare, pisica este salvatã de niºte pescari. Aceºtia prinseserã în nãvod ºi peºtele în pântecele cãruia ajunsese inelul. Pisica nu-ºi uitã nicio clipã misiunea. Udã-leoarcã ºi aproape moartã de fricã, pândeºte traseul peºtelui pânã în bucãtãria unui han bucureºtean ºi, cu multã prudenþã, reuºeºte sã recupereze preþiosul inel. Apoi se strecoarã pe lângã paznicii închisorii ºi îºi salveazã stãpânul.

Nu mai intereseazã aici ce va face în continuare acest om nesãbuit, care nu cruþa pe nimeni de dorinþele lui megalomane. Partea interesantã a poveºtii este legatã de eroismul pisicii, care, dupã ºtiinþa noastrã, se aflã pentru prima oarã într-un  astfel de rol. Nu este vorba despre motan, al cãrui palmares este ceva mai larg, ci despre o pisicã miorlãitoare, din satul Dridu.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey