•  Franciscus Georgius
•  Alina Gioroceanu


sus

Franciscus Georgius

 

 

Lordul John în Ardeal

 

Mulþi dintre englezii cu un pic de avere, lipsiþi de grija zilei de mâine, au preferat sã strãbatã lumea ca sã cunoascã oameni ºi þinuturi noi. „Boieri de viþã veche”, curajoºi, educaþi, cinstiþi ºi îmbrãcaþi în haine uimitor de curate, parcã „scoºi din cutie”, ei i-au impresionat atât pe þãrani cât ºi pe proprietarii de pãmânturi. Un ecou al trecerii lor prin Ardeal ar fi „Lordul John”, poezia lui George Coºbuc, pusã pe muzicã de Mircea Vintilã, întâmplare nostimã care, dacã nu s-ar fi petrecut în Irlanda, putea fi de-a noastrã, cã doar nu ducem lipsã de feciori în stare sã dea de pãmânt cu un campion ºi sã-i arunce calul peste gard: dupã bãtãlia de la Câmpul Pâinii (1479), Pavel Chinezul a dansat þinând doi turci morþi sub braþe ºi unul în dinþi.

Unul dintre fiii Albionului care a strãbãtut o bunã parte din Þãrile Româneºti a fost John Paget (sã nu-l confundaþi cu baronul William Paget, ambasadorul Angliei la Costantinopol în vremea lui Constantin Brâncoveanu, Antioh Cantemir ºi Rákoczi). La un moment dat (1837), drumeþul nãscut la Loughborough în 1808 s-a domolit ºi s-a cãsãtorit cu fata lui Wesselényi Ferencz din Hodod (veriºoara baronului din Jibou). Soþii s-au stabilit în 1839 în Câmpia Turzii, unde au locuit în conacul numit „Casa Albã”. În acelaºi an, i-au apãrut la Londra cele douã volume cuprinzând impresiile de cãlãtorie în Ungaria ºi Transilvania, „cu observaþii asupra condiþiei lor sociale, politice ºi economice”. Tradusã în germanã (Leipzig, 1845), ea a fost cititã ºi de studentul Mihai Eminescu, lucru dovedit de fragmentele consemnate în manuscrisul 2291.

Despre volumul dedicat descrierii Ardealului, au scris: Silvestru Moldovan (în „Transilvania” 5/1900, revistã accesibilã on-line), Cornelia C. Bodea, Nicolae Iorga („Istoria românilor prin cãlãtori / IV. Cãlãtori mai noi prin Ardeal”, text aflat pe Wikisource).

În sfârºit, în 2015, Casa Cãrþii de ªtiinþã din Cluj ne-a oferit o versiune româneascã, prezentatã ºi adnotatã de Vasile Lechinþan. În ceea ce priveºte traducerea Teodorei Cucuiet: dacã George Pruteanu (realizatorul emisiunii „Doar o vorbã sã-þi mai spun...”) ar fi trãit ºi i-ar fi citit tãlmãcirea, ar fi adunat un întreg carneþel de bâlbe. Sã amintim aici ºi acum doar douã rânduri devenite memorabile datoritã densitãþii... anomaliilor:

„În 1811, guvernul a plantat pe frontiera militarã a Banatului DUDE, cu speranþa de a hrãni VIERMII din COPACI.” (pag. 65)

În mod evident, „viermii” respectivi sunt omizile fluturelui de mãtase, care se hrãnesc cu frunze de dud, un arbore care rodeºte, produce poame, deci este un pom. Cum dudele sunt niºte poame mãrunþele, în Sãlaj ele se numesc „pomniþe”, iar dudul „pomniþar”. Ergo, duzilor (nicidecum „dudelor”) ar fi trebuit sã li se spunã musai „pomi”, nu „copaci”.

De confesiune unitarianã, un cult creºtin protestant care nu recunoaºte Sfânta Treime, rãmas activ în Ardeal pânã în prezent, John Paget a apãrut ca personaj ºi în romanul lui Jókai Mór, „Egy az Isten” (Unul singur e Dumnezeu), deoarece în iarna dintre anii 1848-1849 a ajutat familiile refugiate în pãduri, într-o vreme cumplit de geroasã.

Paget a încercat sã comunice cu ajutorul limbii germane, însã localnicii grãiau doar româneºte sau ungureºte. Aristocraþii foloseau franceza, uneori chiar ºtiau englezeºte, dar „erau prea încuiaþi” ca sã vorbeascã nemþeºte, limba oficialã impusã de prea puþin populara administraþie habsburgicã („chiar ºtiu câþiva care aproape cã au uitat germana din cauza unui patriotism dus la extrem”).

Ca orice elev britanic din secolul al XIX-lea, el a învãþat limba latinã la colegiul din Manchester ºi a remarcat asemãnarea cu „graiul valahilor”:

„Limba vorbitã acum de toþi oamenii acestei naþiuni este duioasã, cu foarte multe vocale ºi are majoritatea cuvintelor derivate din latinã. Pronunþia seamãnã mult cu cea italianã ºi ceea ce e extraordinar e faptul cã inflexiunile ºi terminaþiile cuvintelor sunt mai asemãnãtoare cu limba modernã din Italia decât cu latina originalã.”

În lipsa unui ghid avizat ºi datoritã dificultãþilor de comunicare, unele obiceiuri locale au fost percepute distorsionat, ba chiar li s-a atribuit uneori o tentã maleficã.

Cãlãtorul a remarcat faptul cã lumea se aprovizionea cu apã de la izvoare sau de la fântâni situate în locuri aflate la distanþã de gospodãrii.

Fântânile erau locurile unde nevestele ºi servitoarele se adunau ca sã bârfeascã, în vreme ce-ºi aºteptau rândul. Dupã ce îºi umpleau ulcioarele, femeile turnau un pic de apã pe pãmânt. Din câte ºtiu, gestul se face din respect pentru morþi, ca sã aibã de bãut pe lumea cealaltã ori, în cazul celor chinuiþi de flãcãrile iadului, sã li se aline suferinþele. Deºi s-a familiarizat prin intermediul textelor antice învãþate la ºcoalã ºi face referire la obiceiul libaþiilor, Paget dã o altã explicaþie ineditului act: „Se pare cã se face acest lucru pentru a calma spiritul fântânii, care, altminteri, ar putea sã transforme o înghiþiturã din apa purã într-o poþiune a rãului.” Iatã cum un element de cult al strãmoºilor a devenit prin rãstãlmãcire o trãsãturã sinistrã.

Altminteri, drumeþul a notat cã pe drumul de la Alba Iulia la Zlatna a întâlnit pe marginea drumului o micã construcþie din lemn, plasatã la umbra unui copac cu o coroanã întinsã:

„Aici, în loc sã fie reprezentarea vreunui sfânt, era un ulcior, ca acela pe care þãranii îl folosesc pentru a cãra apa. Vizitiul nostru, care era þãran, a smucit caii ºi, dându-se jos de pe caprã, a luat ulciorul din firidã, oferindu-ni-l nouã prima datã, dupã care a luat o lungã ºi abundentã înghiþiturã din apa proaspãtã ce se afla în vas. [...] Totodatã, am vãzut de multe ori câte o þãrancã ducându-ºi ulciorul plin cu apã acasã, însã oferindu-l fãrã ezitare cãlãtorului însetat, deºi o costa sã se întoarcã la fântânã pentru a reumple ulciorul, fântânã ce putea fi la o distanþã destul de mare. Dar aici, neexistând niciun râu bun prin apropiere, o familie de þãrani ºi-a asumat sã realizeze aceastã structurã, aprovizionând-o constant cu apã proaspãtã. De câte ori nu ºi-a recãpãtat puterile vreun cãlãtor obosit datoritã bunãtãþii acestei necunoscute mâini? «Mi-a fost sete ºi Mi-aþi dat sã beau» — mi se pare cã aceste cuvinte ale Mântuitorului nu au fost vreodatã ilustrate mai bine decât aici, niciodatã nu s-a fãcut mai mult bine în acest spirit creºtin.”

Ehei! În Occident, trebuie sã plãteºti fiecare pahar de apã, nimeni nu-þi dã nimic pe gratis. Ca sã rãmânem tot la capitolul „surselor”, sã amintim un alt  paragraf unde traducerea ne-a surprins prin imagistica suprarealistã, creionatã absurd ºi hazliu din cine ºtie ce motive. În Secuime, cãlãtorul a fost dus sã vadã ºi câteva izvoare cu ape curative: „urcând dealul, baronul ne-a explicat cã urma sã vizitãm câteva RÂURI MINERALE la început, acestea ocupând piscul dâmbului”.

Revenind la obiceiurile „demonice” ale transilvãnenilor, rãmâne de mirare felul cum John Paget a receptat rostul ºi strãduinþele cãluºarilor, aceºti derviºi dansatori chemaþi sã remedieze daunele fizice ºi psihice provocate de nemiloasele Iele în mijlocul verii:

„Un grup de tineri stupizi se vând, dupã cum se zice, diavolului pentru trei, cinci sau ºapte ani — numãrul trebuie sã fie impar, altminteri diavolul nu se va þine de înþelegere —, timp în care se angajeazã sã danseze fãrã încetare, mai puþin atunci când dorm. Iar ca recompensã, ei se aºteaptã ca un cumpãrãtor din infern sã îi aprovizioneze cu mâncare ºi vin din belºug ºi sã îi facã irezistibili printre fetele frumoase de la þarã. Prin urmare, îmbrãcaþi în cea mai þipãtoare þinutã, aceºti derbedei veseli pornesc din satul lor natal ºi traverseazã toatã þara dansând. Peste tot sunt primiþi cu braþele deschise: bãrbaþii, pentru cã reprezintã un motiv de distracþie, iar femeile, pentru cã sunt dornice sã îºi exercite puterile, toþi adunându-se sã îi hrãneascã ºi sã sãrbãtoreascã cu dansatorii diavolului. Cu greu poþi gãsi minunat faptul cã ei devin de bunãvoie sclavii unei asemenea robii vesele. Dupã ce le trece timpul, se întorc acasã, rãmânând niºte þãrani tãcuþi pentru tot restul vieþii.”

I s-a reproºat englezului cã, trecând prin Blaj nu l-a cãutat pe Simion Bãrnuþiu, iar în Sibiu n-a luat legãtura cu episcopul Andrei ªaguna. John Paget n-a evitat întâlnirile cu reprezentanþii clerului ortodox din teritoriu, dar cei întâlniþi pe parcurs au fost mai ales preoþii-þãrani de la sat, portretizaþi cu o evidentã simpatie:

„În afara faptului cã era cumva mai îngrijit ºi a bãrbii negre care îi ajungea pânã la brâu, preotul putea fi cu greu deosebit de cel mai modest din enoriaºii sãi. Cu o educaþie cât sã poatã sluji în bisericã, cu o bogãþie cât sã îi facã pe oameni sã se înduioºeze în faþa celor mai sãraci ºi cu o credinþã cât sã îi facã pe aceºtia sã se mângâie unul pe altul la necaz, acesta avea o putere mai mare asupra þãranilor simpli decât cel mai isteþ iezuit, cel mai înstãrit episcop ori cel mai neînduplecat calvin.”

E adevãrat, britanicul i-a bãnuit pe „popi” cã ar sluji în beneficiul ruºilor, concurenþii Angliei în politica mondialã. Dar sã punem în balanþã ºi rândurile scrise când a venit vorba despre propria credinþã. Englezul a deplâns faptul cã secuii îmbogãþiþi au trecut cu mult oportunism la reformaþi, lãsându-ºi comunitãþile sã se descurce cum au putut:

„Unitarianismul a fost introdus în Transilvania de Isabella, fiica regelui Poloniei ºi soþia primului Zápolya. În timpul regenþei sale (cãci fiul sãu avea sub optsprezece ani) au fost obþinute privilegii egale cu celelalte biserici creºtine. Se spune cã Blandrata, medicul Isabellei, a învãþat-o doctrinele pe care Servetus le propaga în Italia. Pentru o bucatã de vreme, unitarianismul a rãmas religia Curþii ºi, bineînþeles, ºi a curtenilor. De atunci, însã, multe s-au schimbat, schimbãri din care bietul unitarian nu a avut nimic de câºtigat. Bisericile le-au fost luate ºi date reformaþilor ºi catolicilor. Fondurile lor au fost folosite în alte scopuri. Cei mai mari au pãrãsit Biserica ºi au urmat alte cãi care apãruserã, iar religia este astãzi formatã aproape în întregime din clasa mijlocie ºi cea inferioarã.”

Când îi criticã pe români, englezul se plânge în principal de lipsa igienei, chiar ºi în gospodãriile celor înstãriþi: în casele cu una, cel mult douã încãperi, toatã lumea trãieºte împreunã, uneori laolaltã cu orãtãniile; noaptea nu e de gãsit niciunde o oliþã în casã; în toiul seceriºului, bãrbaþii pletoºi lenevesc pe tindã, cu capul culcat în poala soþiilor ca sã fie despãducheaþi: „o îndeletnicire pentru care engleza nu are cuvinte sã o descrie pentru o ureche elegantã”.

Paget surprinde ºi idioþenia unor rânduieli cazone, valabile ºi în prezent. Un episod anecdotic este pãþania ilustratorului George Edwards Hering, care a început sã schiþeze imaginea „înaltei cetãþi a Devei”, cum este numitã în balada meºterului Kelemen. Pitoreºtile ruine erau folosite de grãnicerii aflaþi la frontiera dintre Banat ºi Ardeal ca punct de pazã cu o vizibilitate excepþionalã, prin urmare puteau fi socotite drept un obiectiv militar. Surprins în timpul lucrului, desenatorul a fost socotit drept spion ºi de-abia a scãpat de arestare. Interesant cã tãbliþele cu „Fotografiatul interzis!” sunt amplasate ºi astãzi pe diferite clãdiri publice - oricine a efectuat o plimbare virtualã pe strãzile Bucureºtilor cu aplicaþia Google Street View le-a vãzut ºi le poate revedea oricând pe calculator, în ciuda opreliºtilor formulate de serviciile de securitate.

Pentru cã, dupã naturalizare, „Lordul” John a devenit unul dintre fondatorii Companiei transilvãnene de vinuri, el a acordat o mare atenþie produselor autohtone fermentate din must, dupã reþeta „tãtucului” Noe. În mod surprinzãtor, cel mai mult i-au plãcut vinurile „sãlãjene” din... Tãºnad ºi Sãuca (în 1838, Sãlagiul cel Mare se întindea pe o suprafaþã mult mai mare, pânã la Carei ºi Valea lui Mihai). Erau bãuturi albe, vii, cu o aromã bogatã, plãcutã, apreciate pentru tãria ºi trãinicia lor. Înainte de revoluþia paºoptistã, socrul scriitorului a adus un viticultor din Franþa ºi l-a angajat ca sã producã ºampanie din soiurile autohtone. Vinurile de la noi au ieºit spumoase ºi savuroase, dar s-au dovedit a fi prea puternice - îi îmbãtau iute pe bãutori.

La Jibou, l-a adus admiraþia pentru herghelia localã, veche de câteva sute de ani, revigoratã de tânãrul Wesselényi cu pur-sângele englezesc al armãsarului Cato, cumpãrat în Regatul Unit în timpul cãlãtoriei efectuate între anii 1821-1822, împreunã cu contele Széchenyi István, fondatorul Academiei Maghiare. Interesant este faptul cã felul cum arãtau caii folosiþi de nobili pentru cãlãrie reflecta totodatã ºi opþiunile politice din epocã. Aristrocraþii conservatori preferau caii albi, de o blândeþe excepþionalã ºi o þinutã fastuoasã, înceþi ºi siguri. Junimea liberalã prefera bidiviii focoºi, iuþi ºi rezistenþi la galop, cumpãraþi îndeosebi din grajdurile castelului someºan. Paget reia legenda bãtãliei din 11 noiembrie 1705, când austriecii i-au surprins pe „curuþii” (deformare a cuvântului latin „cruciatus”) lui Rákóczi ºi-l criticã pe principele „molatic ºi ºovãielnic”: „Blândeþea ºi dreptatea sunt trãsãturi importante pentru un conducãtor, dar slãbiciunea ºi ºovãiala devin nimicitoare.”

Englezul a participat ºi la o „habã” (clacã) jibouanã:

„Când ne-am întors la fermã, am observat un grup foarte vesel de copii ºi femei ocupându-se — dacã o activitate atât de inertã poate fi numitã ocupaþie — de scoaterea pãnuºilor de pe porumb. Un bãrbat stãtea acolo pentru a-i controla ºi pentru a le impune sã fie serioºi, dar ce poate sã facã un bãrbat în faþa nebuniei ºi distracþiei a cincizeci de femei ºi copii?”

Toatã lumea râdea ºi cânta, nimeni nu prea lucra, cel puþin nu în felul practicat în hambarele englezeºti. Dar „lucrãtorii” nici nu-ºi fãceau prea multe griji, deoarece ºtiau cã, dacã mãlaiul depãnuºat atunci fãrã prea multã tragere de inimã se va termina în toiul iernii, vor putea cere ºi vor primi ajutor de la tânãrul senior, conducãtorul opoziþiei ardeleneºti, slobozitorul iobagilor, „eroul de pe Dunãre”, imortalizat în 1902 de Fadrusz în grupul statuar din centrul municipiului Zalãu ºi amplasat în 2004 de Sepsi József la intrarea în biserica reformatã, edificiu reclãdit în 1749 de bunicii charismaticului baron.

John Paget a ales sã rãmânã printre noi ºi dupã moarte. Se odihneºte în marele cimitir clujean de la poalele grãdinii botanice, unde a fost înmormântat în 1892. Sã sperãm cã tânãra generaþie va savura volumul tradus ºi se va ridica de lângã ecran ºi tastaturã pentru a descoperi tot ceea ce îi conferã Ardealului frumuseþea unei adevãrate „grãdini a zânelor”.

 

Comentarii cititori
sus

Alina Gioroceanu

 

 

Virgula judiciarã

 

În schița hotãrârii judecãtorești oferitã de programul ECRIS (programul care gestioneazã dosarele în instanțele de judecatã) de abia dacã gãsești o virgulã! Din reflex, apãsând obsedant pe tasta pe care se odihnește micul semn, în scopul de a segmenta inteligibil textul, mã gândesc cã programata omisiune face ca virgula sã aparã ulterior și acolo unde nu este necesarã.

Iatã-mã la început: în fața instanței se aflã, la un moment dat, o cauzã, o disputã – sã presupunem cã este vorba de o disputã civilã, între particulari - care trebuie soluționatã. Primul paragraf al hotãrârii care consemneazã dinamica luptei dintre pãrți începe descriptiv așa: „Pe rol judecarea cauzei... / Pe rol cauza ...”. Și enunțul continuã, fãrã vreun verb sau un indice verbal. Printre informațiile care se succed aici tocmai acest „nesemnificativ” semn se ignorã, care aratã locul unde lipsește verbul (este, se aflã etc.). Așadar, rescriem: „Pe rol, judecarea...”.

Apoi vine rândul instanței, care delibereazã, expunând considerentele pentru care a ajuns sã hotãrascã/dispunã într-un anume fel. Cu toate spațiile și majusculele care delimiteazã corpul sãu grafic, respectiv partea introductivã, partea expozitivã și dispozitivul, hotãrârea rãmâne o structurã sintactico-logicã coerentã, structurã care trebuie sã se regãseascã la nivelul fiecãrui enunț din care se construiește. În aceastã structurã se amestecã, alãturi de entitãțile și relațiile dintre ele care fac obiectul deliberãrii, tot felul de circumstanțe, codificate lingvistic drept circumstanțiale. Intercalat în enunț, circumstanțialul (temporal, modal, cauzal, instrumental) trebuie demarcat prin virgulã. De aici – „Instanța[,] deliberând asupra cauzei civile de fațã / asupra cauzei de fațã[,] constatã urmãtoarele”.

Dupã ce instanța delibereazã, e musai sã dispunã sau sã hotãrascã! Pentru anumite motive, pe care trebuie sã le fi arãtat, și în numele legii; adicã ținând cont de acele circumstanțe cauzale, expuse și analizate anterior, și instrumentale (prin raportare la dispozițiile legale) care, avansate cum sunt la începutul enunțului, se evidențiazã grafic tot prin virgulã. Pentru aceste motive[,] în numele legii[,]dispune/ hotãrãște!

S-ar pãrea cã lipsa de fertilitate în virgule a textului hotãrârii judecãtorești este compensatã la nivelul mulțimii de adrese care se emit cãtre virgulã.Cãtre, Prãvãlia culturalã”, de exemplu!

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey