•  Mariana Dobricã
•  Camil Moisa
•  Cornel Mihai Ungureanu


sus

Mariana Dobricã

 

 

Umbre

 

Sunt atâtea nopþi în care mã înconjoarã umbre. Umbre ciudate, ale unui timp crezut mort, pe care noaptea îl rãscoleºte, ca vântul nisipul de pe plajã; ºi înþeleg cã trecutul nu a murit niciodatã, a existat într-o stare latentã în mine.

În nopþile mele, trecutul devine prezent sau prezentul e deja trecut, uneori chiar viitorul se pierde într-un trecut ceþos, ca ºi cum paºii mei de mâine s-ar întoarce pe urmele paºilor mei de ieri, într-o circularitate exasperantã.

Alteori, umbrele aparþin tuturor acestor timpuri, se învârt în jurul meu, danseazã nebune sau se târãsc, colcãie în jurul patului, se preling pe pereþi, unele îmi zâmbesc, altele mã rãnesc, într-un talmeº-balmeº de trecut, prezent, viitor, într-o simultaneitate la fel de exasperantã.

Umbre... atât de multe umbre... Umbre ale altora ºi umbre ale mele...

Umbra unui bãtrân necunoscut care îmi dãruieºte un mãr, undeva pe un peron; umbra unei fetiþe cu ochi albaºtri ºi rochie roºie, care sare coarda; umbra unei femei tinere ºi triste, cu o pãlãrie verde (element indispensabil al unei þinute cam austere ºi desuete), care seamãnã izbitor cu o Mary Poppins de pe o copertã galbenã de carte, stând într-o piaþã pe o bancã, în timp ce oameni-umbre trec pe lângã ea fãrã sã o vadã; umbre ale unor bãrbaþi care îmi mângâie trupul gol cu priviri sau cu sãruturi înfiorate-înfometate sau doar obosite de dragoste, întrebãri, rutinã.

Unele umbre îmi sunt atât de familiare ºi dragi... Umbra mamei din copilãria  mea: o femeie cu ochi frumoºi ºi pãr bogat, ondulat, în care se cuibãreau nopþile cu întunericul lor cald, înconjurându-mã cu zâmbete, mâini ocrotitoare ºi poveºti, umbrã care uneori vine din viitor – cu pãrul alb, cu  ochii a cãror limpezime pare estompatã, þinând de mânã o fetiþã care seamãnã cu mine, dar care ºtiu cã nu sunt eu.

Umbra tatãlui care fãcea umbre chinezeºti pe pereþi în nopþile lungi de iarnã în semiîntunericul camerei mele de copil, cu niºte miºcãri de fachir; umbrã care nu avea cum sã vinã dintr-un viitor cãruia nu-i mai aparþinea în prezentul nopþilor mele, pentru cã rãmãsese încremenitã ca o efigie pe o cruce dintr-un cimitir de þarã. Dar ºtiam cã o voi regãsi, cândva, în acel viitor întors în trecut.

Mã neliniºteau totdeauna umbrele acelor „oameni-semne” (aºa îi botezasem, într-o dorinþã de a surprinde, de a fixa esenþa acestor fiinþe ambigue, incerte), care apãreau de nicãieri (poate din viitorul meu?), la un colþ de stradã, la o cotiturã de destin, pentru a rosti niºte cuvinte a cãror semnificaþie nu o înþelegeam pe moment, dar care mai târziu se dovedeau a fi profetice, ca ºi cum ºtiau mai bine decât mine ce avea sã urmeze ºi locul meu în acel viitor. Învãþasem sã þin seama de ei, se pare cã aveau întotdeauna dreptate, umbrele celor trecuþi ºi prezenþi îmi erau deja cunoscute, mai tãifãsuiam uneori cu ele, încercând, discret, sã le aflu taina, darul-harul. ªi, în multele ºi strãinele umbre ale viitorului încercam, cu înverºunare, sã descopãr acele umbre ale oamenilor-semne. Nu le gãseam, îmi dãdeam seama cine sunt când din umbre viitoare deveneau umbre trecute.

Dar cele mai incitante sau intrigante umbre erau ale mele... Nu umbra de acum un minut, nici cea de acum douã veri, nici de acum 30 de ani, nici cea de mâine, deºi, toate suprapuse, mã construiau pe mine, cea din acest prezent, viitor, trecut...

Nu aceste umbre mã atrãgeau, îmi erau prea cunoscute, ci celelalte, în care cu greu îmi dãdeam seama cã sunt eu, nãscute din dorinþe, aspiraþii, vise...

Eram o umbrã cu ochi albaºtri, adânci, lichizi, neliniºtitori, cu braþe-valuri ºi  cu unghii-scoici, pentru cã vrusesem sã fiu mare. Sau o umbrã cu pãr scorþos, verde, în care cântau pãsãri, cu trup alcãtuit din inele lemnoase, pentru cã vrusesem sã fiu pãdure. Sau o umbrã imponderabilã a unui zbor în care doar vântul ºi lumina contau. Uneori - umbra unui nor întunecat acoperind un soare care nu mai era al meu. Deseori – umbra colþuroasã, durã, grea a unei pietre în care creºteau tãceri..., chiar dacã nu vrusesem niciodatã sã fiu piatrã... sau o umbrã ºarpe, insinuantã, târându-mã tãcut ºi ameninþãtor sau provocator prin gândurile altor umbre... Eram ºi o umbrã-poveste în cuvintele altora, printre poveºtile lor.

Dimineaþa toate umbrele mã pãrãseau, nu mã mai cutreierau, plecau în viitorul, prezentul, trecutul meu (sau al lor?); încercam sã mã limpezesc în lumina unei dimineþi (prezente?, trecute?, viitoare?), privindu-mi chipul într-o oglindã, atât de cunoscut sau atât de strãin, un eu sau un non-eu. Iar pe luciul argintiu al oglinzii, se desenau, fantasmagoric ºi baroc, umbrele din vis. Îmi fardam discret obrazul de azi, dãdeam cu un ruj pe buza de ieri, albãstream pleoapa ochiului de mâine, adãugam un rid pe frunte ºi un fir de pãr alb pe tâmpla dreaptã ºi ieºeam pe uºã cu un zâmbet convenþional, îndreptându-mã spre ziua de acum, ºtiind cã spre searã acest eu va fi deja o umbrã. 

 

Comentarii cititori
sus

Camil Moisa

 

 

Amiel
(fragment)

 

În dimineaþa aceleiaºi zile, Amiel adormise în interiorul ºcolii. Discursul lung al învãþatoarei îl fãcuse sã uite de sine. Cuvintele rãsunaserã în sala de clasã ca într-o bisericã, încât pãrinþii prezenþi la ºedinþã le ascultaserã cu un fel de religiozitate. La fel ºi copiii, care îi însoþiserã.

Amiel venise singur, fãrã sã-i treacã prin minte ca l-ar fi putut însoþi cineva. Îi era cu neputinþã sã-ºi imagineze arhetipurile greoaie ale propriilor pãrinþi, intrând pe poarta ºcolii. Chiar dacã ar fi vrut sã le vorbeascã despre asta, nu ar fi ºtiut de unde sã-i ia. Nu întâmplãtor, discursul învãþatoarei privea caracterul vulnerabil al realitãþii, din care toatã lumea fãcea parte.

Într-una din zile, Amiel dezvãluise prietenului sãu un lucru pe care pânã atunci îl pãstrase doar pentru sine: faptul cã lumea exterioarã nu i se pãrea la fel de realã ca cea imaginatã de el singur. Iar vorbele acestea, spuse în decorul ruginiu al toamnei, se întinseserã ca un foc pânã la urechile  învãþãtoarei. ªedinþa cu pãrinþii fusese dedicatã mai mult acestui aspect, delicat, al existenþei, care, nesupravegheat, putea sã aibã repercusiuni profunde asupra micilor elevi.

Lui Amiel cuvintele învãþãtoarei i se pãruserã prea mãsurate, ca sã le perceapã în interiorul realitãþii lui. Pentru el, gesturile ºi vorbele celorlalþi nu se sfârºeau niciodatã într-un real vizibil, ci se continuau firesc într-o altã dimensiune. Tot ceea ce vedea, ºi simþea, ºi-ar fi avut sãlaºul într-o dublurã a realitãþii vizibile, de unde aceasta ºi-ar fi extras clandestin valoarea. Iar realitatea vizibilã, oricât de stãpânã ar fi pãrut, n-ar fi fãcut decât sã curgã la nesfârºit în direcþia întâlnirii cu cealaltã, pentru care sufletul nedesfãºurat al oamenilor era deja pregãtit.

Când ajunse acasã, era aproape searã. Amiel nimeri în toiul unei dispute dintre doamna Chiara ºi Rebeca, provocatã de dispariþia tatãlui sãu. Aºa cum se întâmpla de obicei, niciuna nu-l observase plecând. Iar acum niciuna nu voia sã porneascã în cãutarea lui. Doamna Chiara era obsedatã nu doar de dispariþia propriu-zisã, ci ºi de timpul scurs dupã ce-i descoperise absenþa. ªtia, din experienþã, cã drumul la cârciumã deschidea în soþul ei un altul, pe care nimeni, în afarã de el, nu l-ar fi putut urma. Era lucrul de care se temea cel mai tare. Cu cât domnul Chiara era mai din vreme recuperat, cu atât calea aceea devenea una perceptibilã pentru ceilalþi.

Din când în când, însã, Mioara Chiara se lãsa pradã unui adevãrat abandon sufletesc. Mereu avea de-a face cu aceleaºi provocãri, iar rãbdarea ei avea ºi ea margini. Ezita atunci sã mai plece în cãutarea soþului, iar câteodatã apela la propria-i fiicã.

De data asta, însã, Rebeca refuzase categoric. Mersul la braseria din sat era lucrul pe care îl detesta cel mai mult. Era suficient sã-ºi imagineze privirile sticloase, de jivide hãituite, ce rãzbateau prin fumul þigãrilor proaste, în clinchet de pahare, ca dezgustul s-o cuprindã. Ca refuzul sã fie ºi mai convingãtor, se retrãsese în camera ei, baricadându-se dupã niºte vrafuri de cãrþi. Acolo citea, sau doar se prefãcea cã citeºte. Dacã realitatea i-ar fi fãcut pe plac, atunci ea s-ar fi topit, doar pentru Rebeca, în paginile acelor scrieri.

Amiel, însã, nu înþelegea pasiunea Rebecai pentru lecturã. Nu-i venea sã creadã cã realitatea s-ar fi putut opri din curgerea ei, într-un tipar static. Dar intuia cã sora lui gãsise drumul cãruia, ºi el, îi simþea nevoia, fãrã sã ºtie unde sã-l caute. Satul i se pãrea destul de vid, iar ºcoala, plictisitoare. Doar braseria ieºea din intervalul acestei realitãþi fãrã perspectivã. Parcã acolo s-ar fi scurs sufletul nevãzut al satului. Doar cã Amiel nu avea prea des ocazia sã ajungã la braserie. Doamna Chiara apela rar la el. ªi, atunci, miza mai mult pe efectul de avertisment al prezenþei sale, în preajma propriului tatã.

Spre deosebire de sora lui, Amiel adora atmosfera specificã braseriei. Îl fascinau gesturile largi ale mesenilor, ºi disponibilitatea lor sufleteascã, de copii scãpaþi de sub control. Totul devenea posibil acolo. Chiar tatãl lui suferea o metamorfozã. Se obiºnuise sã-l vadã plimbându-se stins printre rãzoarele din grãdinã, sau învãluindu-se în fumul absent al unei þigãri. Ceea ce îl fãcuse sã-ºi piardã speranþa într-o privire a lui, de care sã se poatã agãþa. Însã privirea aceea, care nu oglindea nicio lume, dispãrea ca prin farmec la braserie. Parcã ar fi avut de-a face cu douã persoane, în aceeaºi fiinþã: cea care pãstra fidel imaginea realului, ºi cea care fãcea loc unei alte lumi.

În cãutarea acesteia porni Amiel, în ziua aceea, dupã ce doamna Chiara fu nevoitã sã-i încredinþeze recuperarea propriului tatã. Plecã de acasã în scurtul interval când doar amintirea luminii diurne mai lumineazã realitatea, anunþând parcã liniºtea dinafara timpului. Traversã satul repede, fãrã sã vadã nimic în jur. Abia când ajunse la capãtul acestuia, simþi cã lasã în urma murmurul lui domestic. Pânã în faþa braseriei, se întindea un teren nisipos, strãbãtut de fire verzi, ca un corp uman de o circulaþie perifericã. Era singura porþiune din acel drum pe care-i plãcea s-o parcurgã. Paºii i se îngreunau în pãmântul nisipos, încetinându-i mersul, iar Amiel profita de acea întarziere ca sã-ºi imagineze un altul, mereu amânat.

Pe drumul acela se întorsese, într-o searã de primãvarã, împreunã cu tatãl sãu. Domnul Chiara întârziase mult la braserie. Fiecare pahar adâncise în el o altã realitate, din ce în ce mai acaparatoare. Când pãrãsirã braseria, privirea nu-i mai reflecta deja drumul pe care mergeau, ci un altul, nevãzut. Amiel nu-l slãbise din ochi, urmãrindu-i înfiorat privirea care i se plimba liberã pe deasupra lumii. Dintr-un moment în altul, o scarã de mãtase ar fi trebuit sã coboare din privirea tatãlui sãu, fãcându-l ºi pe el pierdut în oglindirea acelei lumi. Numai cã mersul poticnit al domnului Chiara clãtinase în el acea imagine, neputând s-o fixeze. Îl ameþise doar, ca o chemare îmbietoare, încât din seara aceea Amiel rãmãsese prizonierul ei.

Acum se apropria de braserie fãrã ca ecoul acesteia sã mai rãzbatã pânã la el. Amiel nu luã în seamã aceastã lipsã, urmându-ºi firul interior care-l condusese pânã acolo. Doar când intrã pe uºa localului,  înþelese cã, în afara cârciumarului, care îºi fãcea de lucru în spatele tejghelei, nu mai era nimeni. 

Amiel înaintã pânã în mijlocul cârciumii, unde se opri rãmânând în picioare. Daca ar fi ajuns un pic mai devreme, l-ar fi întâmpinat vuietul mesenilor strânºi în jurul tatãlui sãu. De data asta, discursul acestuia depãºise marginile realitãþii, înlesnind misiunea Informatorului. Ajutat ºi de pahare, domnul Chiara le vorbise de visul sãu ceresc, dar ºi de iminenta venire a unei lumi coborâte dintr-o altã realitate. Dupã intervenþia Informatorului ºi evacuarea localului, rãmãsese în aer o tãcere plinã de sens. În aceastã atmosferã, prezenþa domnului Chiara, abia dispãrut, se pãstrase intactã, fremãtând. Iar Amiel recunoscu fermecat acea pauzã a fiinþei, ce rãmãsese neverosimil de bogatã chiar ºi în prelungirea absenþei sale.

 

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

 

Fragment

 

Îl vãzu apropiindu-se în marºarier, în rochia lui lungã din catifea portocalie. Mergea mereu cu spatele sau fãcea pasul voinicului „pentru a combate rutina”, dupã cum aflase de la tanti Nuþi, asistenta. Era un bãrbat înalt ºi slãbuþ, avea pãrul drept, destul de lung ºi pieptãnat cu o cãrare în partea stângã. Purta ochelari de vedere ºi, întotdeauna, haine femeieºti ºi pantofi cu toc, care îl fãceau sã meargã ca un cocostârc.

Trecu de masã, dar se întoarse, îºi puse mâinile pe spãtarul  scaunului din faþa ei, zâmbi ºi îi ceru voie din priviri sã ia loc. Aºa cum fãcea toate lucrurile - ca prin vis, ca dintr-o altã lume - Ana îi fãcu semn cã poate sã stea.

- Nu ºtiu de unde a venit peste mine bronºita asta teribilã, zise el ºi îºi potrivi, cu gesturi cochete, excesive, sutienul ºi mãrgelele.
- E teribilã, nu-i aºa?, mormãi Ana, cuvinte-reminiscenþã din vremurile când putea sã poarte o conversaþie, acum însã voia doar sã fie lãsatã în pace. Nu avea ce împãrþi ºi nici cu cine, nu îi venea sã stea de vorbã nici mãcar cu Filip sau Grig, nu în schemele banale ºi ipocrite pe care i le propuneau, mai ales cã ei o fãcuserã sã tacã. Era atentã, asculta, dar nu voia sã mai foloseascã cuvinte, cuvintele lor.

- Groaznicã, o aprobã. ªi a venit aºa, din senin, continuã, scotocind preocupat în poºetã de unde trase pe furiº un borcan pe care scria „Marijuana”. Vrei?

- Nu, rãspunse, fãrã sã ºtie ce refuzã, bãnuia, totuºi, cã nu ce susþinea eticheta.

El puse borcanul la loc în geantã, scoase un evantai ºi îºi fãcu vânt, privind-o cu atenþie.

- Pantofii ãºtia sunt ai mamei, spuse, dupã o vreme, arãtându-i perechea de încãlþãri de lac, cu toc cui. Am ºi eu pantofii mei. Poate te întrebi de ce port pantofii ei? Vreau sã mã fac cântãreaþã de canto!, îi ºopti triumfãtor.

Ana nu gãsi de cuviinþã cã ar trebui sã spunã ceva.

- Îmi cer scuze. Nici nu m-am prezentat, continuã el.

Se ridicã ºi fãcu o reverenþã.

- Claude. Debussy. Enchante!, îi întinse mâna. Am glumit, izbucni în râs, mulþumit.

Ana nu gustã poanta, în adâncul ei se temea, mai presus de orice, de o zi în care ºi-ar pierde cumpãtul, în care n-ar mai putea controla rãul dinãuntru. Frica ei cea mare nu era moartea, ci nebunia, ºi chiar dacã avea tot timpul atâtea calmante în sânge încât abia îi mai funcþionau genunchii, neliniºtea asta o însoþea mereu, purtând în fiecare zi o hainã nouã, fixându-se de fiecare datã pe altceva, ca un parazit universal, perfect adaptabil. În astfel de clipe, se agãþa de fãrâme de luciditate, care nu-i împiedicau însã cãderea. κi dãdea seama cã pierde partida, îºi auzea glasul spunându-i medicului sau asistentei cã a fãcut congestie cerebralã ori cã e pe cale sã-ºi înghitã limba ºi nu se recunoºtea, ºtia cã lucrurile pe care le spune sunt iraþionale, absurde, dar dacã totuºi avea dreptate ºi tãcea, cum ar mai fi putut ei sã o salveze? Trãia, mai ales când astfel de momente se repetau, senzaþia de neputinþã ºi inevitabil din visul recurent: conducea o maºinã ºi încerca sã depãºeascã un autobuz care se dovedea fãrã sfârºit. Nu mai putea da înapoi, dar, oricât accelera, nu ajungea nici mãcar la cabina ºoferului ºi, mai devreme sau mai târziu, vedea apropiindu-se din sens opus un camion imens. Atunci se trezea, lac de sudoare, cu iminenþa impactului zbãtându-i-se în creier.

Era exaperant sã constate cã nu poate conta pe sine însãºi, cã o ia mereu de la capãt, deºi temeri asemãnãtoare pe care le trãise foarte intens ºi foarte convinsã se dovediserã de fiecare datã false, neîntemeiate. Avea ºi momente, rare, când spera ca depãºirea sã-i reuºeascã. Cele mai stranii erau însã punctele de inflexiune ale stãrii de rãu, trecerea abruptã de la o secundã în care putea mânca la una în care nu putea mânca, de la o clipã în care lucrurile pãreau în ordine la alta de panicã. Drumul invers era întotdeuna mult mai întortocheat ºi mai lent - dura cel puþin o jumãtate de orã dupã injecþie pânã când putea înghiþi ceva.

Pojghiþa dintre ea ºi lume era subþire, liniºtea nu se lãsa restauratã, ceaþa o urma peste tot ºi-ar fi avut nevoie de puþinã vizibilitate pentru a gãsi o perspectivã, o direcþie. Abia atunci, credea, s-ar fi putut întoarce la realitatea de dinainte sau ar fi putut apuca spre o alta.

- Sunt Tudor.Tudor Preda.

Nu-i rãspunse.

- Ei îþi spun Crãiasa Zãpezii, continuã amuzat.

- De ce?

- Au impresia cã eºti arogantã ºi rece.

- Mi-e doar rãu.

- Acum? Sau în general?

- Tot timpul.

- Prafurile sunt de vinã, îi ºopti cu ton jos, conspirativ. De ele depinde totul, de felul cum se aºazã peste lume, spuse, cu pauze între propoziþii. Ai încercat, continuã, ca la nisipurile miºcãtoare, sã stai nemiºcatã pânã trece ochiul bolii? Sau tactica baronului Munchausen: apucã-te de ceafã ºi trage-te în sus?

O enerva când cineva încerca sã o înveseleascã, ura mai ales glumele doctorilor care, de altfel, nu înþelegeau nimic. „Nimeni nu e de cristal. Trebuie doar sã repeþi militãria cu tine, ai sã vezi cum þi se ascut simþurile, cum prinzi puteri!”, le maimuþãri, în gând, preþioasele cliºee. Privi ciorile care nãpãdiserã curtea spitalului, duminica era zi de vizitã, rãmâneau destule resturi din pachetele cu mâncare. 

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey