•  Franciscus Georgius
•  Andrei Zanca


sus

Franciscus Georgius

 

Craiul ºi Crãiasa Rusaliilor

 

 

Minunatã vreme a sfintelor ºi dalbelor Rusalii,
a cerului sub care te poþi întinde fãrã sã te-mbolnãveºti
ºi a boarei care-nvioreazã drumeþii porniþi în lungi cãlãtorii,

tu lãrgeºti cupa înmiresmatelor roze,
deschizi gâtlejul mut al privighetorii,
înveºmântezi pomii într-o mulþime de culori.

De dragul tãu înfloresc tufe, toporaºi,
se primenesc izvoare ºi fântâni; în tine-ºi
cautã plãcerea, tropotesc armãsarii cei iuþi.

Trãitori în vremuri faste, din milostivirea Domnului purcese,
sã-i lãudãm preasfântul nume în vers cu vorbe-alese,
sã bem, sã ne-ospãtãm într-o frãþeascã veselie.

Cercetãtorul ºi istoricul Bogdán István, fost director al bibliotecii Arhivei Naþionale din Ungaria, îºi începe capitolul dedicat celebrãrii Rusaliilor, din volumul Vechi distracþii ungureºti (Régi magyar mulatságok), cu oda poetului Balassi Bálint, un imn al Cincizecimii închinat bãutorilor de vin (Borivóknak való).

În 27 mai 1822, Wesselényi Miklós, tânãrul baron din Jibou plecat sã vadã Occidentul ºi sã-ºi cumpere un armãsar pur-sânge englez, se minuna cã în Anglia „Pentekoste”-ul dureazã o singurã zi. În pãrþile ungureºti, duminica era rezervatã sãrbãtoririi religioase în bisericã, unde se primeau darurile Sfântului Duh. În unele locuri, se atârnau pe sfori porumbei ciopliþi din lemn ori chiar era adusã o pasãre vie în bisericã. În ziua urmãtoare, în Lunea Rusaliilor, tinerii se adunau ºi-ºi alegeau o crãiasã copilã ºi un crai flãcãu - ultimul pentru o singurã zi, o întreagã sãptãmânã ori chiar un an, în funcþie de tradiþiile locale. În acest interval de timp, voioasa comunitate îl trata regeºte ºi îi îndeplinea toate toanele, lucru care stârnea invidii, dar a nãscut ºi o vorbã menitã sã arate cât de vremelnicã ºi de pieritoare este gloria unei domnii efemere: „e scurtã, dureazã cât regatul Rusaliilor” (rövid, mint a pünkösdi királyság).

Expresia „regatul Rusaliilor” apare pentru prima oarã în 1528, în scrisoarea lui Kállay János, nobil supravieþuitor al bãtãliei de la Mohács, cãtre comitele Báthori András, unde expeditorul îºi exprimã speranþa cã împãratul profitor Ferdinand I de Habsburg va avea o domnie scurtã ca rege al Ungariei, adicã va fi doar un „rex pynkesthyensis”.

Ardelenii s-au dezis de tutela austriacã ºi au adoptat Reforma. Sinodul protestant din Štítnik (1591) a elaborat un fel de ordonanþã de urgenþã, prin care s-a încercat impunerea unei celebrãri sobre a Cincizecimii:
Se interzice tuturor ca în ziua de Rusalii sã se urmeze strãvechiul obicei de-a alege un rege, de-a dansa ºi de-a se juca.

Opreliºtea calvinã nu i-a oprit pe iobagi sã se distreze, dovadã actul de acuzare din 1653, unde þãranii slovaci (catolici) sunt invinuiþi de nerespectarea prevederilor legale:
Cu prilejul sfântei sãrbãtori a Rusaliilor, acuzaþii au ignorat dispoziþiile în vigoare ºi [...] au tras o dãnþuialã, ºi s-au îndopat ca porcii, de-au ajuns sã-ºi spargã capetele din atare cauzã.

Statutul judeþului Nógrád, formulat în 1722, prevedea:
Întrucât în perioada Rusaliilor locuitorii din unele locuri ºi sate îºi aleg un rege dintre ei, numit Crai de Rusalii în limba popularã, iar cu aceastã ocazie îi opresc, îi amendeazã sau îi aresteazã pe cãlãtori ºi nu-i elibereazã decât în schimbul unei anumite sume de bani; prin urmare, dacã în viitor se va constata infracþiunea descrisã, solgãbirãii sã dispunã o pedeapsã de 100 de lovituri de ciomag pentru fiecare dintre participanþi ºi de 200 de lovituri pentru rege, drept aleasã cinstire.

Tradiþia a fost pãstratã ºi de flãcãii prinºi cu arcanul ºi înrolaþi cu de-a sila, deveniþi cãtane în armata chezaro-crãiascã, precum o dovedeºte „Proclamaþia regalã” întocmitã în cadrul regimentului de cavalerie din Splényi în 1727:
Conform cutumei din vechime, încã valabile, stãrii vitejilor i s-a conferit autoritatea de a se distra în ziua din luna Mai, când fiecare oaste obiºnuieºte sã-ºi aleagã un crai, cãruia întreaga oºtire îi este datoare sã se supunã, de aceea, în virtutea statuatã, s-a ales un rege ºi în acest an, cu speranþa cã Maiestatea Sa va domni conform regulamentului, va împãrþi dreptatea respectând întocmai legile ºi va lua niºte decizii pe care toþi supuºii se obligã sã le urmeze cu voie bunã ºi fãrã crâcnire.

Craiul cãtanelor avea ºi o întreagã „trupã” de „curteni”: un adjutant, ºase asesori, douã procurori, douã avocaþi aI apãrãrii, un cãlãu, un nebun, un bucãtar-ºef ºi un paharnic.

În lucrarea Nagyenyedi Demokritus (1760), profesorul Hermányi Dienes József ne semnaleazã practicarea obiceiului de cãtre propriii elevi de la liceul reformat:
Când înfloresc lãcrimioarele, încã înainte de Rusalii, se desemneazã regele din colegiul din Aiud ºi [tinerii] îl însoþesc, urcã pe braþul mort al Mureºului. Deoarece regalitatea este asumatã doar de cãtre un elev cu dare de mânã, acolo sunt aºteptaþi cu masa pusã: [craiul] a dispus sã fie duse acolo douã butoaie mari de vin, […] rãsfaþã întreaga instituþie, ba pe unii chiar îi bolunzeºte (îi înnebuneºte).”

Regele pornea cãlare la locul distracþiei, însoþit de scutieri ºi de purtãtorii de ºtafete, urmat de caleºtile care aduceau corpul didactic. Elevii ºi publicul îi urmau apostoleºte. În luncã, se declamau oraþii ºi rãsunau ovaþii, dupã care lumea se înºiruia pe bãncile tocmite de-a lungul meselor ºi benchetuia pânã se fãcea searã.

Desemnarea Craiului ºi Crãiesei nu era nicidecum rezultatul unui concurs de frumuseþe, precum se obiºnuieºte azi la balul bobocilor din liceu - aleºii erau de felurite vârste ºi aveau sarcini diferite. Crãiºorul trebuia sã învingã într-o serie de probe dificile: sã cãlãreascã precum fulgerul, sã punã taurul în genunchi, sã prindã un cocoº, sã lupte cu bastonul sau sã-i învingã pe ceilalþi la trântã etc. Crãiasa era o fetiþã nu prea ºuie, îmbrãcatã luxos, cu o coroniþã de flori pe cap. Adesea chipul îi era ascuns de un vãl ºi dobândea atribuþii de mare preoteasã a unui strãvechi cult de fertilitate. În pãrþile de jos ale Dunãrii, ea era purtatã cu mare alai, într-un baldachin decorat cu bujori ºi sãltatã cât mai sus, ca sã arate cânepii cât de mult sã se înalþe. Alaiul trecea de la o gospodãrie la alta, pe un drum presãrat cu petale de trandafiri. Toatã lumea era veselã ºi glumea, mai puþin aleasa, care trebuia sã rãmânã serioasã ºi mutã.

Cunoscutul scriitor Jókai Mór ne-a oferit o imagine a „prerogativelor regale” dobândite de cel mai vrednic dintre feciori în spumosul roman Un nabab maghiar (Egy magyar nábob): flãcãul iubea toate fetele care se lãsau prostite, cãpãta gratis de bãut în crâºme ori hanuri, putea sparge câte mese ºi pahare dorea (pe cheltuiala comunitãþii), avea intrare liberã la toate nunþile ºi chefurile din regiune, dar avea sarcina sã-i potoleascã pe cei înfierbântaþi de bãuturã ºi sã-i trimitã acasã, de bunã voie ori bãtuþi, fãrã ca sã fie acuzat oficial de violenþã - totuºi, i s-ar fi retras imunitatea dacã fãcea moarte de om. Cartea a fost publicatã între 1853 ºi 1854. Intriga „episodului de Rusalii” seamãnã un pic cu cea din mult mai cunoscuta povestire Bancnota de un milion de lire a lui Mark Twain, dar fãrã nici o bãnuialã de „împrumut literar”: Samuel Langhorne Clemens s-a nãscut în 1835, iar volumul de povestiri The Million Pound Bank Note and Other New Stories a vãzut lumina tiparului abia în 1893.

Marelui moºier Kárpáthy János, cunoscut de toatã lumea ca ºi „domnul Jancsi”, îi plãceau muzica, fetele tinere, glumele ºi pãcãlelile. Vreme neîntreruptã de ºase ani, tânãrul Marci fusese „regele Rusaliilor” în oraºul Nagykunmadaras, dar acum a fost învins în toate cele trei curse cãlare de un alt candidat, Miska, un „csikós” (paznic de herghelie) inteligent, îndrãzneþ, uns cu toate alifiile. De unde pui cã a reuºit sã doboare ºi taurul care teroriza regiunea. Noua vedetã a junimii a venit din Nádudvar, cãlare pe un „pur-sânge ardelenesc” - un bidiviu care a atras atenþia tuturor geambaºilor. Moºierul, dornic sã le joace un renghi cunoscuþilor, s-a înþeles cu tânãrul ca vreme de un an sã se dea drept „nemeº”: sã bea ºi sã joace cãrþi cu domnii, sã curteze domniºoarele ºi sã se dueleze cu pretendenþii nemulþumiþi - ca apoi, dupã expirarea statutului de crai, sã îmbrace livreaua seniorului ºi sã aparã alãturi de el în adevãrata sa condiþie socialã, un „coate-goale” din „pustã” (câmpia înierbatã, necultivatã). Ar fi fost felul în care aristocratul putred de bogat ºi plictisit ºi-ar fi bãtut joc de „snobilimea” (nobilii snobi) de la þarã (en.: gentry). Având bani din belºug, domniºorul Kis Mihály a reuºit imposibilul, i s-au deschis toate saloanele, a câºtigat o mulþime de bani la jocul de cãrþi ºi ºi-a cumpãrat un titlu boieresc, devenind cu adevãrat nobil - ceea ce, deºi n-a respectat planul iniþial, i-a plãcut foarte mult „nababului”, deºi s-a trezit în postura pãcãlitorului pãcãlit.

Un alt roman unde este amintitã „excelenta joacã de-a regele de Rusalii” este Etelka de Dugonics András.

Precum se vede, tradiþia s-a pãstrat vreme de secole, în ciuda deselor interdicþii. Folcloriºtii considerã cã obiceiul provine din antichitate ºi simbolizeazã cãsãtoria între douã spirite ale vegetaþiei, nunta „mirelui ºi miresei Rusaliilor”, descrisã de James George Frazer în capitolul XI din Creanga de aur. Omul modern a ales sã trãiascã într-un habitat pe cât posibil controlat, construit de el însuºi. Sticla, metalele ºi materialele plastice ne-au îndepãrtat ºi ne-au izolat de naturã, de stilul de viaþã în armonie cu restul lumii vii. În prezent, ca urmare a migrãrii tinerilor la oraº ºi a globalizãrii generalizate, obiceiul alegerii temporare a unor suverani „populari” la sfârºitul primãverii a fost dat uitãrii cu totul.

 

Comentarii cititori
sus

Andrei Zanca

                                                                                                         

 

Cartea Surâsului – jurnalul unui drum lãuntric
 
fragmente

 

Adieri de martie printre ultimele frunze nedesprinse de iarnã. Susur de clepsidrã. Doar vrabia în alertã se lasã pãtrunsã. Sã presimtã ea oare? Fiecare fulg reia o însingurare.

* 

Adevãrul a devenit de prisos. Piesa nu mai are cortinã. Nici sfârºit. Doar succesul, ori eºecul mai conteazã. Epuizând, sleind. Ninge. Unduie mireasma fulgilor topindu-se pe-o geanã de copil.

* 

Geamãtul au ralenti al textului. Fresca unui geamãt asirian. Crux Ansata. Purtatã deja în Egipt de preoþi. Divinitatea este o stare a conºtiinþei. O stare viabilã. Azi ne suntem doar amânare a simplitãþii, firescului. Viaþa instruieºte în tãcere. Fãrã de vorbe, fãrã de larmã. Când se va pricepe cã adevãrul este un dat al fiinþãrii, nu al dizertaþiei?

Geniala premoniþie a limbii: a încolþit un gând. Cine ne presarã seminþele gândului în minte, ca ele sã poatã încolþi? Când mã bântuie neliniºtea ramurii, am ajuns la marginea iernii. Însemnat de noapte, traversez auzul. Altfel întâmpin apa picurând de pe olane. ªi din acest nimic, pe nesimþite, înfiripãri. ªopote rãsfrânte în improvizaþie de pasãre. Suspin de fulg în primul ghiocel.

Sub înverziri, doar zumzetul fãrã de trecut al gâzelor, noaptea, deºi ornicul îºi topeºte peste case bãtaia stinsã-n ecoul tãcerii; liniºtea - oglinda auzului.

Nevinovãþia nu cunoaºte noaptea. Unduie laolaltã cu viaþa. Nu o modeleazã, nefiind conºtientã, copilãrind fãrã de finalitate în etern. Poate tocmai de aceea ne suntem aici. Apoi, dintr-o datã inocenþa a tânjit sã afle. O strãbãtea dorul nedefinit al aflãrii. Va strãbate astfel, nenumãratele þãri mohorâte ale conºtiinþei întru maturizarea spiritului. Bântuitã de reîntoarcere, acum. Fiindcã doar dacã pierzi ceva, eºti în stare a preþui. Cu inocenþii dumnezeu ar fi fost tare singur, mereu.

Copilul ºi soþia lui Gauthama mai dorm, când el se va întoarce înapoi în mica odaie, dupã aflãrile lui definitive.

ªi-a înãlþat braþul înspre o ramurã. O ºuviþã a alunecat dezvelindu-i profilul în montura înfrunzirilor. Totul, atât de firesc, încât o necunoscutã tandreþe m-a înfiorat. Am recunoscut  deodatã în gestul ei un gest uitat, cu neputinþã de reamintit ºi totuºi, dureros de intim cândva. Odatã. Mistuitã în surogatele însoþindu-mã în vieþi de vieþi, ea mã aºtepta acolo, mântuitã de vremi. Când ne vom putea oare dãrui, cu deplina încredere a câinelui, ce-ºi înalþã ochii lui curaþi înspre noi?

*

Cât de limpede e lacrima, deºi e un distilat al unui conglomerat de simþiri cu neputinþã de decantat. Însã câþi nu se sting în fond de lacrimã la inimã. Lacrimi lãuntrice, împovãrând, otrãvind. Afarã ºuierã deodatã nãprasnic vântul sub un cer de recluziune. Mistuite pãsãrile. Doi bãieþi ºi o fetiþã, în ºir indian, în spatele unui pechinez. Nimic nu se întâmplã fãrã un scop. Am devenit fiinþe pur teleologale: ne plimbãm pentru sãnãtate.

Douã bãtrâne o iau pieptiº prin parcul desfrunzit, vânturând ritmic beþe de schi: nu se aude decât pãcãnitul sec al beþelor pe asfalt. Nimic spontan. Nimic cu o dãruire deplinã, în care sã te uiþi total. Fragmente de luminã. Pânã ºi ciorile înscriu în aer note albe.

*

Doar un accident ori vreo boalã mai trezesc: este forma comunã, ºtearsã, surogatul de satori al masei, s-ar zice. Deîndatã uitatã, la cea mai micã ameliorare. ªi totuºi, ea se strecoarã homeopatic de pe acum în orice gest, orice act. Clamând adânca nevoie de refacere a unei rupturi.

O insaþietate inexplicabilã va însoþi orice dãruire, pânã nu se realizeazã atotidentificarea. Harul iubirii în care se mistuie toate „învãþãturile”.

Vine o vreme când trebuie sã uiþi ºi apoi sã refãureºti totul; ºi înainte de toate, pesemne, cuvintele. Existã reguli succesive pentru a învãþa condusul unei maºini, însã din  momentul în care s-au aºezat reflexele, trebuie sã le uiþi ºi sã-þi gãseºti propriul „drum”: fiecare conduce într-un mod absolut unic.

Grija, bãgarea de seamã, atenþia nudã.

Bunul simþ este ca „antena” unei mimoze, vibrând la fiecare foton.

*

Manipularea conºtiinþei începe în mod rafinat cu actul de compromitere al cuvintelor. Weltverbesserer, se zice, spre o pildã, despre unul care vrea „sã facã” lumea mai bunã, sã o „îmbunãtãþeascã”, despre unul care nu o acceptã aºa cum se vrea ca ea sã fie acceptatã, de unul care nu se încadreazã. Câte cuvinte nu au fost compromise în ultima jumãtate de secol. Însã, doar în tãcerea însingurãrii se lasã ele tãmãduite. Prin aplecare individualã. Un act de conºtiinþã. De nu s-ar ivi deîndatã orgoliul explicãrii. Demonul controlului ºi al analizei: mereu obsedaþi de a ºti ce se aflã în spatele lucrurilor: sã demonstrezi cã ºtii. Deºi mereu ºi tocmai atunci scapã esenþialul: nu are loc transfigurarea în dar.

Când e atât de evident: mâna poate apuca orice, însã se poate apuca pe sine însãºi?

Schwarzwald. Aproape de izvorul Dunãrii. Câþiva toporaºi risipiþi printre trunchiuri prãbuºite. Adieri de scorburã între primele ferigi. Etanºez cu grijã o tabacherã de lemn, în care zace o frunzã de ferigã ºi îi dau drumul pe apã. Saltã uºor, apoi pluteºte ferm. Lin, ca o implorare împlinitã, dinspre o pãdure neagrã înspre o mare neagrã. Nu e straniu?

Spiritul ºi aceastã paginã sunt unul ºi acelaºi lucru. Atotpãtrundere.

Doar el de nepãtruns. Temeiul finitului e nesfârºirea. Mâna copilului ce desprinde tabachera dintre rãgãlii e mâna mea. Dinspre un grind rãzbat cotele apelor Dunãrii.

Identic cu aceastã paginã, ce se citeºte acum pe sine, sunt.

Iubirea limpezeºte rostirea, cum durerea, lacrima.

* 

Totul ar trebui poate sã înceapã cu întrebarea: când vedem un arbore, îl vedem vãzând ºi pe cel ce vede? O boccea burduºitã cu amintiri cenzurate, ego-ul: nu sunt doar ce fac, ci – mai ales – ºi ce am fãcut. Solia verbalã se face þãndãri în impactul ei cu meta-solia ochilor, a trupului. Iatã, începutul schizofreniei generale. Lipsa integritãþii: concomitenþa dintre faptã ºi gând.

Însã, dupã cum mitul e o apropiere analogicã de absolut, dupã cãderea în dualitate, nu ne rãmâne decât experienþa individualã ºi apoi poate, ca dar, indicarea unei cãi posibile, denotarea, metoda injuncþiei, nimeni nefiind scutit de drum.

În fond, în fiecare zace nemãrturisitã angoasã faþã de eternitate: omul o evitã, mânat de ghesul de a ajunge în mâine, în viitor.

Stau la coadã la casa electronicã. Un bãrbat în puterea vârstei, distant ºi rece, se înfige în faþa unui bãtrânel. De ce nu aºteptaþi sã vã vinã rândul, ca fiecare? murmurã blând bãtrânelul. Eu nu sunt fiecare, rãspunde berbantul. Asta este. Aºa e. ªi-mi tresaltã deodatã în inimã parabola bãtrânului prãvãliaº evreu cu aplecare mare pentru cãrþi: sta el cât era ziulica de lungã ºi citea în spatele tejghelei. Deseori, când se ivea un client, îl repezea, oripilat cã trebuia sã-ºi întrerupã lectura dragã: Ce?! Altã prãvãlie nu ai gãsit?

*

Experienþa individualã, aflarea, cum prefer sã-i spun, traverseazã prin socializare stãrile ritmice de contracþie-relaxare: presarea conºtiinþei ne-stabilite a fiecãruia în forme, care au fost stabilite prin acord drept acceptabile în societate. Un om e în societate, când societatea e în el. De aici necesitatea însingurãrii resimþitã la un anume nivel individual.

Reprezentarea simbolicã, ori sensul, cum i-am mai putea zice, creeazã dualitate. Dorind un sens aflãrii, experienþei personale aºadar, înfãptuieºti o fragmentare a aflãrii.

Lumea adevãrata se aflã dincolo de sens ºi acordare de valoare.

O est-itate, s-ar putea zice, ea fiind aºa cum este.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey