•  Xenia Negrea
•  Doina Pologea Berceanu


sus

Xenia Negrea

 

 

România iubitã. Cum ar fi dacã

„Dar eu îl iubesc ºi cu asta am spus totul”

(Regina Maria)

 

Maria, Regina României, Þara pe care o iubesc. Memorii din exil,cu ilustraþii de Regina Elisabeta a Greciei, traducere din englezã ºi postafþã de Maria Berza, Editura Humanitas, Bucureºti, 2016

regina mariaPagini scrise din groaza inutilitãþii, a deºertãciunii. Numai aºa am putut sã privesc imaginile scrise de Regina Maria în exilul Primului Rãzboi Mondial. Numai prin lentila lui Marcel Moreau, prin încrederea acestuia în rostul contrariilor. Mintea mea, crescutã în haosul recuperãrilor postdecembriste, a furiilor ºi neînþelegerilor, a perplexitãþii în faþa absurdului ºi ororilor româneºti nu are cuprinderea necesarã – nu pãrea sã aibã – pentru un titlu precum Þara pe care o iubesc, cu atât mai puþin pentru zecile de pagini de iubire scrie de Reginã pentru România. O iubire deplinã, desãvârºitã, pe care numai în Biblie am mai gãsit-o. Cred cã moºtenirea inalienabilã pe care ne-a lãsat-o Regina este aceastã lecþie, este chiar iubirea ei faþã de România, forþa iubirii.

Regina Maria din aceste pagini trãieºte tragedia pierderii pruncului ºi apoi sfârtecarea þãrii. Ce s-ar putea scrie dupã sinteza acestei fraze? Dacã eu nu ºtiu cum sã continui mãcar vorbirea despre, Regina a ºtiut cum sã trãiascã dincolo de aceastã sintezã fatalã  ºi sã creeze un popor. ªi forþa ei cred cã tocmai din aceastã groazã vine: groaza inutilitãþii.

A început sã le scrie, sã le vorbeascã românilor gata-gata sã fie înghiþiþi în mocirla de noroi ºi sânge. Sã le aminteascã de ce a fost, de ce poate sã mai fie. Sã le preumble prin faþa ochilor minþii cãrãruile, câmpurile, dealurile, uliþele, bordeiele, anotimpurie, þara la lumina iubirii ei. Cãci sufletul Reginei a fost o credinþã: „Frumuseþea deþine o putere ciudatã asupra inimii omului; îl ajutã sã treacã peste multe dureri, cãlãuzindu-l prin aceastã «vale a plângerii» spre tainele dumnezeirii” (p. 137). Iubirea Reginei înseamnã curaj ºi cunoaºtere, creaþie. Iat-o cutreierând Branul, renãscut din iubirea ei. Iat-o înspãimîntatã de recele nopþii ºi al pietrei, dar complet încrezãtoare în parfumul de miere al lumânãrii cu care înfrunta tenebrele ºi le recupera prin istoria chititã în ziduri. Aºa cum a cutreierat în sus ºi în jos ºi aºa cum a scos la luminã frumuseþea Branului, iubindu-l desãvârºit, la fel a strãbãtut þara întreagã, cu credinþã în spiritul românesc.

Nu citim despre nãluci. Nu ni se aratã o altã Românie (adevãrata sau falsa). Grija mare a Reginei este sã nu tulbure, sã intre pe fãgaºul firescului. Trece prin sate, se strecoarã în biserici, cutreierã cãrãrui ºi cotloane sã le lumineze, nu sã le tulbure. Recunoaºtem aidoma fiecare colþiºor. ªi totuºi, nu l-am vãzut niciodatã. Aºa.

Nimeni nu a mai putut atinge o astfel de înþelegere a acestor pãmânturi ºi a acestor oameni, atât de chinuiþi de proprii lor demoni, pe care ºi-i hrãnesc în bordeie sau în saloane cu la fel de mare dãruire.

Fãrã sã vreau m-am gândit cã ºi acum este la fel de multã nevoie de Cãrticelele Reginei. Chiar dacã nu mai suntem în tranºee din pãmânt ºi apã, suntem într-un alt rãzboi, cu noi înºine într-o þarã neiubitã.  

P.S. Textul de mai sus nu este nici pro- nici anti- ceva. Este o declaraþie de iubire.

 

Comentarii cititori
sus

Doina Pologea Berceanu

 

 

Hoțul de mãrgãritare sau  pescuirea de sine

 

Piesa de teatru Hoțul de mãrgãritare, scrisã în 1952 și publicatã în 1993, la un an dupã premiera scenicã din 1992, se înscrie cu  nota ei aparte în opera dramaticã a lui Valeriu Anania. Dacã piesele pentalogiei teatrale, de la Miorița la Greul Pãmântuluirespirau în vãzduhul miturilor autohtone, aceasta din urmã ne restituie o parabolã biblicã, cu acțiunea plasatã într-un spațiu exotic, ideile universale „încercându-se” și restituindu-se „generozitãții proprii sufletului românesc”[1].

Este o piesã de tinerețe scrisã în manierã shakespearianã, dar cu un condei sigur, creionând acele „constante ale viziunii estetice” pe care le vom regãsi în opera de mai târziu a lui Valeriu Anania. Personajul principal se aflã într-o înfriguratã cãutare a sinelui, de care vor suferi mai toți eroii lui Anania. Apare de asemenea tema „corupției morale”, ilustratã prin oameni decãzuți, care-i va prilejui Mitropolitului Anania scrierea unor pagini eseistice la temperaturã ridicatã. Aceastã piesã poate fi vãzutã și ca primã încercare de diortosire a unui pasaj din Sfânta Scripturã, dar cu ce risipã de frumuseți stilistice!

Din Istoria teatrului universal a lui Octavian Gheorghiu aflãm despre,,strãmoșii” acestei piese, și anume comediile profane numite moralitate, bazate pe dramatizarea unui precept biblic: „personajele transpuneau apocrif situații de proveniențã biblicã, creându-se adevãrate pilde (ex. Copilul risipitor).”[2] Pentru ca mesajul lor sã ajungã la publicul larg, ele debordau de un comic savuros. Este și cazul piesei  lui Anania, care, în ciuda temei grave, se primenește cu o boare de comedie, firul tragic  avându-și contrapunctul în replicile savuroase,  filozofarde, ale unui personaj picant, un trompeur numit Humbaba.( „O fire întortocheatã pentru care fețele adevãrului sunt infinite și confundabile, un fel de buggiardo goldonian”.[3]). Piesa  este traversatã de replici respirând un umor fin, „cu acele inconfundabile poteci ale învãțãturilor de minte, ale cumpenei între Bine și Rãu”, combinând „miticul și istoricul, minciuna prea îndrãzneațã a modernismului, istoricul neo-definit.”[4]

Valeriu Anania a ales sã transpunã dramatic una din cele mai frumoase pilde biblice, care se aflã situatã „în inima spiritualitãții creștine și a vieții noastre în Hristos”, fiindcã prin ea ni se relateazã nu doar un pãcat, ci ni se dezvãluie „adâncul pãcatului și puterea sa nimicitoare” (Mitropolitul Antonie de Suroj), dar și povestea unei regãsiri de sine. („Sã te întorci la tine de departe!” glãsuiește un vers al poetei Liliana Ursu). Sau povestea unei minuni, cum scrie Nicolae Steinhardt, minunea restabilirii omului în fericita condiție adamicã, în haina lui dintâi: „Aceasta-i magia lui Hristos-restauratorul: reașezarea omului în starea lui paradisiacã de altãdatã, de cea mai nobilã dintre ființe.”[5] Haina a doua însã e chiar mai fericitã decât haina dintâi, noteazã Dostoievski, fiindcã beatitudinea e mai puternicã. Toate acestea au fost puse în formã de poveste, în ideea  cã „Domnul nostru nu-i un socotitor nemilos, un contabil strașnic” (idee pe care Steinhardt a împrumutat-o de la Blaga) ci, întocmai ca tatãl din parabolã, „e la orice orã din noapte și zi dispus sã ne primeascã, sã ierte, sã uite și prin urmare sã se bucure și sã se veseleascã (...) Din cel din urmã pãcãtos, El poate face un supraom, adicã, de fapt, un om”[6], fapt dãtãtor de curaj și nãdejde. „Iar dacã noi facem un pas spre El, El face o sutã spre noi,”, mai zice Steinhardt.[7] Dupã cum comenta chiar Bartolomeu Valeriu Anania într-o predicã a sa, rostitã la mulți ani dupã ce a scris piesa, parabola aceasta vorbește despre drama alienãrii, dar și despre dorul lui Dumnezeu pentru om: „Este suficient ca Dumnezeu sã aibã dor de noi ca sã umple și lipsa noastrã de dor. Cel mai mare dor pe care-l are Dumnezeu este de noi, oamenii. Este marea lui pasiune.”[8]

Dar dacã pilda aceasta este „o întreagã evanghelie de tainã și învãțãminte”, o comoarã „de la care neam dupã neam își adunã cunoașterea de Dumnezeu, cât și cunoașterea omului” (Sfântul Nicolae Velimirovici), ce-i mai rãmâne scriitorului, care pune hainã nouã  peste vechile cuvinte,  de adãugat? În cazul lui Anania, adaosul este consistent, fiindcã povestea prinde viațã, se detaliazã pe scene și personaje în felul în care se desfac, rotindu-se, aripile unui pãun, totul într-o expresie de mare simplitate și lãmurit (în sensul  în care lamura este partea cea mai bunã și aleasã a unui lucru), pe înțelesul tuturor.

Parabola biblicã transpusã de piesa lui Anania povestește despre un tatã care avea doi fii, diferiți ca plãmadã sufleteascã: unul risipește printre strãini averea pãrinteascã, altul rãmâne sã munceascã ogorul familiei, dar are o cuprindere îngustã a lumii și se chircește în avariție. Din piesã aflãm cã tatãl se numește Eli, iar fiii sunt Eliabar și Rimon. Conformându-se  tradiției iudaice, care pune un accent deosebit pe relația (binomul) tatã-fiu,  relația tatãlui cu fiul sãu Eliabar este deosebit de puternicã, astfel încât în jurul ei graviteazã întreaga acțiune. „Personajul central al piesei nu este Eliabar, ci binomul Eli-Eliabar”.[9] Pe Eliabar îl ademenesc „neștiutul, nebãnuitul, tainele afundului”. În viziunea lui Anania, el este hoț de mãrgãritare, meserie apreciatã de tatãl sãu: „Fiul s-a pogorât în rob și a fãcut lucrare de înger”. Nota de originalitate a piesei constã în modalitatea de reconfigurare a parabolei biblice, adâncind caracterele personajelor. Fiul risipitor  este un visãtor care transgreseazã limita dintre real și imaginar,  pentru el ficțiunea se confundã cu realitatea, iar realul este proiectat în imaginar, acesta fiind  un ,,punct referențial al poeticii lui Valeriu Anania”[10], care capãtã o greutate semnificativã în romanul Strãinii din Kipukua. Un soi de donquijotism, am zice,  dacã nu l-am fi regãsit în plenitudinea lui în tiparele gândirii mitice. Eliabar apare ca un om fascinat de povești despre țãri îndepãrtate, de „întinsuri și adâncuri”, pe care le va lua cu asalt,  în sensul în care îndeamnã  Evanghelia dupã Matei: „Împãrãția Cerurilor se ia prin asalt, iar cei ce dau asaltul o cuceresc” (Matei, 11.12)[11], fiindcã începe  prin a cuceri depãrtãrile și sfârșește prin a se cuceri pe sine. Are în sânge rãzmerița libertãții și un nesaț al cãutãrii de sine: „Tatã, vreau sã fiu eu. Am dreptul sã fiu eu.” Iar fratelemai mare, Rimon, pragmatic și terestru, plat în gândire, îl acuzã cã e risipitor din cale-afarã. Dar despre ce risipã poate fi vorba, când Rimon zice: „În casa lui Eli, risipa e rãsplãtitã cu dragoste”? Despre o risipã îmbogãțitoare, când „sufletul se risipește în dragoste, ca soarele-n luminã și ca scoica-n mãrgãritare”, aceea care se revarsã într-o bucurie totuna cu „bucuria de a jertfi” („omul se cunoaște dupã capacitatea lui de jertfã,  dupã cât e în stare sã risipeascã, sã iroseascã din avutul și bunurile sale în mod neutilitar, numai pentru plãcerea înãlțãtoare și euforizantã de a dãrui altuia”, scrie Georges Bataille). Fiul risipitor stã atunci fațã în fațã cu fiul prudent, copleșindu-l prin mãrime sufleteascã. E un uriaș care acoperã cu statura sa și adâncurile, și depãrtãrile. Relația tatã-fiu se lãrgește și ea și se adâncește, iubirea crescând odatã cu mãrile care îi despart pe cei doi. Atunci când este ispitit sã se sinucidã, Eliabar își aduce aminte de tatãl sãu, care veghea deasupra-i așteptându-i semnul, pe când stãtea scufundat și-l strigã: „M-a învãluit depãrtarea și m-a-nghițit adâncul! Și mã pândește adâncul cel mare și plin de întuneric... Și tata stã deasupra (...) Tatã!... Tatã!... Ridicã-mã, tatã!”. În clipa cea grozavã a deznãdãjduirii, mai licãrește o scânteie. Tatãl, scrie Sfântul Nicolae Velimirovici, care  l-a pãstrat în priveliște, dându-i partea de avere, i-a mai dat ceva: „o scânteie de conștiințã și de înțelegere, care va fi în stare sã-i lumineze calea înapoi, o lampã tainicã”, luminã în care, într-adevãr, el și-a venit în sine. („venirea în sine”: o expresie folositã de pãrinții isihaști pentru a descrie întoarcerea minții în sãlașul inimii, cãci omul este, dupã cum îl definește Psalmul 63 al Regelui David, ,,o inimã adâncã”). Arhimandritul Zaharia Zaharou scrie, referitor la „saltul de credințã” al tânãrului, cã multa pãtimire l-a ajutat sã-și afle adâncul inimii, iar „tragedia omului constã în faptul cã a ales sã viețuiascã  înafara casei Tatãlui sãu, în afara inimii”[12]). Drumurile prin Corint și Efira îi provoacã risipitorului mari zguduiri lãuntrice: „Sufletul nu mai e al meu. Mi s-a stâlcit sufletul printre strãini.” Stãlcirea e de fapt strãlucire. Sufletul lui s-a curãțat, lustruindu-se de mãrgãritarele lacrimilor. „Nu și-a pierdut mãrgãritarele. Mi le-a adus înapoi. Mai multe și mai grele“, va spune tatãl.

În tovãrãșia lui Critias, negustorul fãțarnic și lacom, a surorii sale, lunecoasa Ariadna și a omului decãzut care e Fanuel (toți portretizați în tușã îngroșatã), în Corintul desfrânat și cinic, el risipește întreaga avere și ajunge la umilința de a se tocmi paznic la porci pentru o bucatã de pâine, râvnind la roșcovele din care se saturã animalele. Actul al II-lea, ca  și actul al III-lea al piesei aduc în scenã evenimente care nu apar în textul referențial și care au un rost al lor: ele marcheazã treptele dezumanizãrii pe care personajele le parcurg. Am zice cã e vorba de o rinocerizare a personajelor, dacã termenul de referințã n-ar fi... porcii, împreunã cu care eroii ar dori sã se hrãneascã. Decãderea omului pânã la a sta în rând cu porcii, de parcã bagheta vrãjitoarei Circe i-ar fi atins, uitarea de sine, acceptarea rãului ca pe un fapt firesc  sunt  descrise prin personajul  Fanuel, cel care nu mai are nici un scrupul când e vorba de o bucatã de pâine. Iatã cum se exprimã Fanuel despre el însuși: „Nu mai sunt cel care-am fost. Am învãțat cã nu e bine sã aibã omul cuget. Sã facã ce-i poruncește tãria trebuinței. Am trebuințã de pâine, ucid, fur și mãnânc.” Iar Eliabar, cândva plecat în cãutarea sinelui, ajunge sã formuleze urmãtoarea propoziție teribilã: „Eu nu mai sunt om. Sunt porcar (s.n.).” Între ei, doar Humbaba mai știe sã delimiteze binele de rãu: „Vine vremea când degetele cugetului ți se bagã pe gât și verși tot ce-ai mâncat din tâlhãrie (...) N-avem ce mânca aici? Ne-ntoarcem acasã.” Fãrã Humbaba, care este o cãlãuzã în spațiul Zoneio busolã indicând nordul  prin ținuturile pustii în care chiar și memoria a fost abolitã, Eliabar ar fi rãmas la statutul de  subom. Pânã unde poate decãdea un om? Iatã o întrebare tulburãtoare, de subtext. Gãsim continuarea ideii într-un poem de Marian Drãghici: „vin zile când ne vor mânca porcii./ne-au și mâncat.”

Pornind sã afle ce înțelesuri ascund adâncul și depãrtarea, Eliabar le aflã în „omul cel lãuntric”, dar asta numai dupã ce se întoarce acasã, înțelegând  atunci și „ce este lãțimea și lungimea și adâncimea și înãlțimea”(Sfântul Apostol Pavel), într-un cuvânt, plinãtatea iubirii. Intre tovarãșii de drum și de petrecere se aflã și Tamara, numitã și „mãrgãritarul Alczibului”, un fel de dublu al eroului,  și ea o fiicã risipitoare care, ajunsã la ceas de cumpãnã, are același recul: își strigã tatãl. Nu se va mai întoarce însã, ci va sfârși în mare. Fiului risipitor i s-a dat șansa de a se putea întoarce. Poate chiar dragostea tatãlui a luminat de departe, ca un far. Alții însã, precum tovarãșii lui de drum, neluminați, rãmân la roșcove.

O parabolã despre libertate înțeleasã ca dat interior. Fiindcã, dupã cum spune Ernest Bernea, „Libertatea nu poate fi gãsitã decât în inima ta. Nu cãuta în jurul tãu ceea ce ai în tine. Sfarmã piatra ce acoperã aurul. Libertatea nu poate fi decât interioarã, nu poate fi decât creație”.[13] Anania  „sfãrâmã piatra ce acoperã aurul” și realizeazã o transpunere a parabolei biblice care-i scoate la luminã, întãrește și subliniazã înțelesurile: „ceea ce se jefuiește e tãria, cerul și ceea ce se pierde (risipește) e dragostea ziditoare.”.[14] Dicționarul esențial al scriitorilor românidescrie piesa ca pe un „itinerar al necazului, rãbdãrii, încercãrii, nãdejdii și iubirii”, lansând ideea cã pilda lui Anania este o parabolã politicã, ,,o diatribã împotriva supunerii ipocrite” ( „Numai Tatãl simte, de sub cer, strigãtul mut al celui din fundul mãrii”). Simplul fapt de a sta aplecat, în penumbrã, ca sã rãsfoiești  filele Bibliei cele frumos foșnitoare (dar scrâșnitoare în urechile securitãții), de a adânci înțelesuri privitoare la o pildã biblicã în anul de grație 1952 era un act de dizidențã,  o rupturã de realitate vizând o schimbare de paradigmã care nu se putea înfãptui decât în cãmara inimii. Rezistența prin culturã în anii dictaturii comuniste a cunoscut și acest mod de manifestare, iar Valeriu Anania (un greu al pãmântului intrat în dialog, pe scarã de mãtase, cu  acele cuvinte vibrând de transcendent care ,,ar putea fi numite, în diafanitate etericã, grelele cerului”[15]) a fost printre pilonii sãi. 

 

BIBLIOGRAFIE

Anania, Valeriu, Greul pãmântului, o pentalogie a mitului românesc, vol.I, București, Editura Eminescu, 1982.

Anania, Valeriu, Teatru I, Meșterul Manole, Steaua Zimbrului, Hoțul de mãrgãritare, Editura Polirom, 2010.

Bâgiu, Lucian-Vasile, Valeriu Anania. Scriitorul, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2006.

Bernea, Ernest, Îndemn la simplitate, Editura Vremea, București, 2006.

***Biblia sau Sfânta Scripturã. Ediþie jubiliarã a Sfântului Sinod. Tipãritã cu binecuvântarea și prefața Prea Fericitului Pãrinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, versiune diortositã  dupã  Septuaginta, redactatã ºi adnotatã  de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului sprijinit pe numeroase alte osteneli, Editura Institutul  Biblic ºi de Misiune al B.O.R., Bucureºti, 2001.

GheorghiuOctavianIstoria teatrului universal, vol.I, EDP, București, 1963, p.136.

Lazãr, Ioan Șt., Tânãrul Anania, "Îngerul cu barbã”, eseu biografic, Prefațã de Constantin Cubleșan, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2014.

Steinhardt, Nicolae, Dãruind vei dobândi, ediția a IV-a îngrijitã de Ioan Pintea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000.

Zaciu, M., Papahagi M., Sasu A. (coord.), Dicționarul esențial al scriitorilor români, Editura Albatros, București, 2000.

Arhimandrit Zaharou, Zaharia, Adu-ți aminte de dragostea dintâi. Cele trei perioade duhovnicești în teologia Pãrintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iași, 2015.

 

În periodice:

Cubleșan, Constantin, Hoțul de mãrgãritare, în Mesagerul transilvan, nr.141 (543), 16 decembrie, 1992.

Ghițulescu, Mircea, Teatrul de stat din Turda-Hoțul de mãrgãritare de Valeriu Anania, în revista Steaua, nr.11-12, 1992.

Oancea, Nicoleta, Comuniunea prin iubire în piesa Hoțul de mãrgãritare, în  revista Renașterea, an X (1999), nr.11.

Serghie, Dorin, Premierã la Teatrul de stat din Turda. Meditație lîngã un text biblic, în Adevãrul de Cluj, an IV, nr.763, 25 noiembrie 1992.

 

Sitografie

https://www.youtube.com/watch?v=wCkn1UlmwAk, accesat la 29.03.2016.

 


[1]Constantin Cubleșan, Hoțul de mãrgãritare, în Mesagerul transilvan, nr.141 (543), 16 decembrie, 1992, p. 4, apud Valeriu Anania, Teatru I, Meșterul Manole, Steaua Zimbrului, Hoțul de mãrgãritare, Editura Polirom, 2010, p.374.

[2]Octavian GheorghiuIstoria teatrului universal, vol.I, EDP, București, 1963, p.136.

[3]Mircea Ghițulescu, Teatrul de stat din Turda-Hoțul de mãrgãritare de Valeriu Anania, în revista Steaua, nr.11-12, 1992, apud Valeriu Anania, Teatru I, Meșterul Manole, Steaua Zimbrului, Hoțul de mãrgãritare, Editura Polirom, 2010, p.371.

[4] Dorin Serghie, Premierã la Teatrul de stat din Turda. Meditație lîngã un text biblic, în Adevãrul de Cluj, an IV, nr.763, 25 noiembrie 1992, p.3, apud Valeriu Anania, Teatru I, Meșterul Manole, Steaua Zimbrului, Hoțul de mãrgãritare, Editura Polirom, 2010, p.371.

[5]Nicolae Steinhardt, Dãruind vei dobândi, ediția a IV-a îngrijitã de Ioan Pintea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, p. 189.

[6] Ibidem, pp.188-189.

[7] Ibidem, p.188.

[9] Nicoleta Oancea, Comuniunea prin iubire în piesa Hoțul de mãrgãritare, în  revista Renașterea, an X (1999), nr.11, noiembrie, p.8.

[10] Lucian-Vasile Bâgiu,Valeriu Anania, Scriitorul, Editura LimesCluj-Napoca, 2006pp.327-328.

[11] ***Biblia sau Sfânta Scripturã. Ediþie jubiliarã a Sfântului Sinod. Tipãritã cu binecuvântarea și prefața Prea Fericitului Pãrinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, versiune diortositã dupã Septuaginta, redactatã ºi adnotatã  de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului sprijinit pe numeroase alte osteneli, Editura Institutul  Biblic ºi de Misiune al B.O.R., Bucureºti, 2001, p.1473.

[12] Arhimandrit Zaharia Zaharou, Adu-ți aminte de dragostea dintâi. Cele trei perioade duhovnicești în teologia Pãrintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iași, 2015, p.133.

[13] Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Vremea, București, 2006, p.18.

[14] Mircea Zaciu, M.Papahagi, Aurel Sasu (coord.), Dicționarul esențial al scriitorilor români, Editura Albatros, București, 2000, p.27.

[15] Ioan Șt. Lazãr, Tânãrul Anania, "Îngerul cu barbã”, eseu biografic, Prefațã de Constantin Cubleșan, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2014, p.426.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey