•  Marta Petreu


sus

Marta Petreu

 

 

Am crescut într-o atmosferã de aºteptare a sfîrºitului lumii...

 


În 1990, aproape imediat dupã revoluþia anticomunistã, începutã ca revoltã anti-Ceauºescu, ai fondat la Cluj revista lunarã Apostrof, a cãrei directoare eºti de atunci. Sã începem cu titlul: apostroful este semnul grafic care marcheazã cãderea accidentalã a unuia sau a unor sunete dintr-un cuvînt. Care era, atunci cînd l-ai ales, semnificaþia acestui titlu? ªi cum valoreazã o criticã avizatã ca tine prestigiul acestei reviste, tinere, avînd în vedere data apariþiei, dar cu o vîrstã apreciabilã - nu? - de 26 de ani?

marta petreuDevin nostalgicã… ce naivã eram atunci ºi ce cutezãtoare… Mircea Dinescu a înfiinþat revista, în urma unei scrisori nebune pe care i-am scris-o. De fapt, a înfiinþat mai multe, vreo 4, dar numai douã mai existã astãzi, Euphorion de la Sibiu ºi Apostrof-ul meu mult drag. Am investit în el o energie enormã ºi o bunã parte din creativitatea mea. Cãci mi-am investit în el timpul. Timpul, înþelegi tu, dragã Xavier… Numele revistei nu l-am dat eu, ci unul dintre colegii mei de redacþie, astãzi decanul Facultãþii de Teatru de la Universitatea noastrã, de la Babeº-Bolyai. Sigur, ºtiam de celebra emisiune a lui Bernard Pivot, fãrã sã o fi vãzut vreodatã. Ideea noastrã, a primei echipe cu care am început revista, era sã nu folosim numele nici unei reviste interbelice, ca sã nu fim împovãraþi de o tradiþie culturalã ºi mai ales politicã.

Toþi din redacþie eram foºti echinoxiºti – adicã aveam lungi stagii, de pe vremea studenþiei, la revista studenþeascã Echinox, o revistã lunarã a Universitãþii Babeº-Bolyai, care a apãrut în timpul vechiului regim, ºi anume: în trei limbi, românã, maghiarã ºi germanã, în aºa fel încît sã oglindeascã realitatea etnicã a Transilvaniei, unde mai erau maghiari ºi germani... azi nu au mai rãmas decît maghiari, saºii ºi ºvabii din România au plecat cu toþii în Germania. Dacã ai citit romanele Hertei Müller, atunci cunoºti fenomenul ãsta teribil, al plecãrii vorbitorilor de germanã din România ceauºistã în Germania... Deci, toþi din redacþie eram trecuþi prin ºcoala Echinoxului. Redacþia mea s-a schimbat între timp, dar revista a rãmas la fel de bunã ºi de onestã ca la început. Încearcã sã oglindeascã fenomenul culturii române, pe criteriul valoric, indiferent unde trãiesc autorii, în þarã sau în strãinãtate. ªi e deschisã spre aspectele filosofice, istorice ºi ideologice ale culturii, noi crezînd cã literatura nu epuizeazã realitatea. ªi, fireºte, ºi spre realitatea local-transilvãneanã, de-aceea publicãm ºi autori maghiari, traduceri etc.

În 2011 þi s-a publicat integrala ta de poezie, Apocalipsa dupa Marta, care cuprinde toate volumele tale anterioare. Dupã Norman Manea, ‘Marta Petreu se adreseazã Autoritãții Supreme direct, fãrã intermediari, în maniera Vechiului Testament, dar nu ca supusã, ci rãzvrãtitã, renegatã, respinsã...’. În 2014, a mai apãrut volumul Asta nu este viața mea. Urme apocaliptice, de moarte, de neviațã apar în opera ta depunînd o mãrturie totalã, dar mereu cu un substrat legat de textele biblice, clasice sau filozofice. De unde ºi de cînd existã acest substrat? 

marta petreuDa, toatã poezia mea e cuprinsã acum în 2 volume, integrala volumelor publicate pînã în 2011, plus un volum nou, din 2014. Cred cã am douã linii mari împletite în poezie, o dimensiune religioasã ºi una eroticã. Dar s-ar putea sã mã înºel, asta e pãrerea mea, nu a cuiva de dinafarã...

Am crescut într-o atmosferã de aºteptare a sfîrºitului lumii... dacã nu azi, atunci precis mîine vine sfîrºitul lumii, vine Armaghedonul, rãzboiul sfîrºitului lumii. Tata era la Martorii lui Iehova... Mama, nu. Am ºtiut Biblia înainte de-a ºti literele alfabetului, tata ne citea searã de searã, cu voce tare, la lumina lãmpii cu petrol, din Biblie. ªi foarte des, Apocalipsa dupã Ioan... Aºa c-am crescut cu gîndul cã azi sau mîine începe sfîrºitul ºi cu convingerea cã eu în nici un caz n-o sã fiu aleasã printre cei drepþi, cã n-aveam cum, prea fãceam multe prostii, prea mã ºtiam rea... Cel mai groaznic a fost nu gîndul cã nu voi fi mîntuitã, salvatã, ci gîndul cã nu voi putea sã mor: Oamenii îºi vor cãuta moartea, vor dori sã moarã, ºi moartea va fugi de ei... versetul ãsta din Apocalipsa lui Ioan, pe care þi l-am citat din memorie, a fost coºmarul copilãriei mele...

... Iar la un moment dat, scriind, am început sã scuip lucrurile astea afarã, sã le scot din mine bucãþi.  

Mai recent ai publicat primul roman: Acasã, pe Cîmpia Armaghedonului (2011), carte consideratã una dintre cele mai importante opere post-decembriste. Pe o scenã biblicã, cartea acoperã aproximativ 100 de ani, inclusiv cam 50 de istorie româneascã sub comunism ºi postcomunism. Sã înþelegem cã ficþiunea se hrãneºte la tine ºi din cercetãrile pe care le faci? Și pe de altǎ parte, cum conjugã Istoria cu istoria mai micã, chiar ºi cu aceea biograficã? 

Nu, nu, deloc, eu am narat ce am trãit. Am scris povestea unei familii þãrãneºti, deci de la talpa þãrii, aflatã sub povara istoriei, Rãzboiul Mondial, apoi instalarea comunismului ºi sub comunism, apoi în primele decenii ale ieºirii din comunism. Pentru cã am avut mãcar douã personaje formidabile, Agustin ºi Mària, am fost foarte atentã la fundalul istoric deloc inocent. Am scris foarte repede, plãmãdeam ºi dospeam cartea asta în mine de ani de zile, iar cînd am scris-o n-a trebuit decît sã cobor în propria mea memorie ºi sã vãd ºi sã ascult... sã vãd peisajele de-atunci ºi sã ascult vocile... Îmi place sã cred cã am scris o tragedie, deoarece pentru oamenii ãºtia din romanul meu chiar n-a existat niciodatã nici o soluþie. Am fost un pic miratã de comentariile critice, cineva îmi reproºa cã-mi risipesc talentul pe niºte þãrani... Sigur, personajele mele sînt þãrani – eu însãmi vin dintr-o familie þãrãneascã ºi sînt prima generaþie la oraº, deci o þãrancã. Dar tragedia nu e o poveste cu regi, ci un conflict fãrã soluþie. Iar personajele mele se aflã într-o situaþie fãrã soluþie... pentru ele nu-i niciodatã bine, viaþa nu-i niciodatã dulce ºi bunã.   

Sã pãtrundem acum în zona interesului tãu profesional. Ca specialistã în istoria filozofiei româneºti, ai publicat volume despre fascismul românesc sau despre cultura româneascã, studii despre autori precum Cioran, Mihail Sebastian ºi mentorul lui, Nae Ionescu, ºi studii despre filozofie ºi literaturã. Cum þi s-a pãrut ecoul acestor volume, faþã de ceea ai vrut sã transmiþi, a fost pe mãsura aºteptãrilor tale?

Sînt profesor de Babeº-Bolyai, predau în principal istoria filosofiei româneºti. Aºa cã am fãcut cercetãri pe seama autorilor români... Cioran, Eliade, Eugen Ionescu, Sebastian, Nae Ionescu (nici o legãturã cu Eugen Ionescu, numele e foarte frecvent în românã) ºi alþii. ªi, da, am o mulþime de studii despre „problema evreiascã” în România în secolul al XIX-lea ºi în secolul al XX-lea ºi, apoi, despre totalitarismul din România, ºi despre acela fascist, ºi despre acela comunist. Ce sã fac, România a trecut ºi printr-o scurtã perioadã fascistã, apoi printr-una comunistã, lungã... iar vieþile ºi operele filosofilor ºi scriitorilor români au fost marcate de istoria – europeanã – a secolului al XX-lea.

Hm. Subiectele de care m-am ocupat eu nu sînt foarte simpatice. Puteam sã bag capul în nisip si, în loc sã scriu despre aventura politicã totalitarã a lui Cioran, despre propunerile lui în care uneºte fascismul cu comunismul, sã mã limitez la felul cum vede el problema sfintelor sau femeile sau sensul lumii... Dar nu-mi stã în fire sã ocolesc adevãrul. În România, tocmai datoritã faptului cã am fost într-un regim totalitar comunist, nu s-a putut discuta, din 1945 ºi pînã în 1989, nimic despre extrema dreaptã ºi despre fascism. Iar lucrurile astea trebuiau cercetate, gîndite, evaluate... chiar ºi dintr-un motiv pragmatic imediat, ºi anume ca nu cumva dupã 1989 sã începem sã socotim valabile ºi chiar dezirabile toate ideile emise de Cioran, Eliade etc. în periaoda lor româneascã, aºadar în perioada cînd ei erau, politic vorbind, fasciºti.

România postcomunistã a socotit demnã de interes mai ales cercetarea comunismului... adicã a cauzei unei suferinþe imediat-anterioare. Cercetarea ºi a ideologiei fasciste nu a fost socotitã o urgenþã... Prin urmare, nu m-am bucurat de cine ºtie ce succes. Ca sã nu spun altfel.

În curînd o sã aparã ediþia a treia a cãrþii tale Diavolul și ucenicul sǎu: Nae Ionescu și Mihail Sebastian...

Da, a fost propunerea editurii... aºa cã am revizuit-o ºi adãugit-o. Iar Ion Bogdan Lefter o va lansa pentru a doua oarã, tot el a lansat-o ºi-acum 7 ani, îi sînt foarte recunoscãtoare... e o dovadã de curaj sã prezinþi o asemenea carte, care a generat la apariþie, în 2009, un scandal cam disproporþionat... de fapt, ca sã spun drept, comentatorii m-au snopit în critici. Cartea a apãrut în iunie, iar cînd am vãzut cum stã treaba, n-am mai citit cronicile, numai le-am adunat, ºi le-am citit pe toate deodatã în decembrie, le-am clasat în pro ºi contra, iar în ianuarie anul urmãtor am rãspuns criticilor mei. Se vedea clar cã unii dintre comentatori nici mãcar nu citiserã cartea... E clar, am nemulþumit cu ea oameni din toate taberele... Dar dacã aºa reiese din textele lui Sebastian, cã a fost un om de dreapta, pe tipicul ºi dupã modelul lui Nae Ionescu, de care era legat cu o iubire profundã, eu ce sã fac?

Ai ºi douã volume de interviuri cu personalitãþi ale vieþii intelectuale româneºti.

Sînt curioasã, îmi place sã-mi citesc colegii, cînd pot scriu despre ei, cînd am ocazia le fac interviuri. Mã bucur cã, oricît de prost pregãtitã eram la vremea respectivã, adicã în anii 1990, am reuºit sã mai prind în viaþã ºi sã înregistrez mãrturisirile cîtorva oameni interesanþi, cum a fost criticul literar I. Negoiþescu sau scriitorul Arºavir Acterian (acesta din urmã, fost legionar, mi-a fãcut confesiuni inclusiv despre asta). Nu sînt deloc literaturocentricã, mã intereseazã nu numai scriitorii, ci ºi filosofii, medicii, oamenii de teatru... Am însã bune interviuri, de pildã, cu regizori, cu Andrei ªerban, ori cu medici, cu profesorul Dan Vladuþiu, cu psihiatrul Ion Vianu, care e ºi scriitor...

marta petreuMai recent a apǎrut în limba italianã volumul tãu Cioran sau un trecut deocheat – pe care l-ai lansat la Tîrgul de Carte de la Torino de anul acesta – unde cercetezi meticulos circumstanțele care l-au condus pe Cioran sã aibã o opþiune politicã care lega extrema dreaptǎ legionarã româneascã cu extrema stîngã a bolºevicilor. De acest trecut deocheat Cioran s-a îndepãrtat definitiv la Paris, unde s-a dedicat operei lui filosofice. Cum era þara pe care a pãrãsit-o Cioran ºi de ce memoria mai recentã este încã o materie care a rãmas relativ în urma în România? 

O, ce întrebare grea ºi interesantã! Cioran a fost foarte român, nu ºtiu cum sã îþi spun, a avut din plin calitãþile ºi defectele unui român ambiþios. Cînd se afla la studii în Germania lui Hitler (1933-1935), nu numai cã îºi exersa germana, dar a început sã ia lecþii de francezã ºi s-a dus într-o scurtã cãlãtorie la Paris (era acolo un consãtean de-al lui, un prieten, Bucur Þincu, ºi el cu o bursã...). Din Germania, el s-a întors nu numai ca adept al revoluþiei naþional-colectiviste, un amestec de elemente hitleriste cu elemente bolºevice, ci ºi ca mare admirator al... Franþei. Iar în 1937 a ajuns în Franþa cu o bursã, ºi i-a plãcut aºa de mult acolo, încît a hotãrît cã e mai bine sã fii cerºetor la Paris decît rege în Bucureºti... Franþa l-a dezvãþat de ideile lui prototalitare ºi l-a convertit la o gîndire politicã mai blîndã. Sigur, asta s-a petrecut în timp, încet, a fost de fapt un lung proces de nãpîrlire politicã, dacã-mi dai voie sã vorbesc aºa, început prin 1937 încã din România ºi încheiat cîndva spre sfîrºitul rãzboiului, în Franþa...

În þarã n-a mai venit decît cîteva zile, în 1939, apoi cîteva luni, la sfîrºitul lui 1940 ºi începutul anului 1941. În ultima lui ºedere în patrie, la sfîrºitul lui 1940 ºi începutul lui 1941, s-a strãduit ºi a reuºit sã-ºi aranjeze întoarcerea în Franþa, într-un post mãrunt în Legaþia românã de la Vichy. De unde a fost dat afarã repede,pentru cã nu-ºi fãcea datoria...  Era talentat la „aranjamente”... ºtia, dupã cum spune ºi minunata lui partenerã de viaþã, Simone Boué, sã rezolve probleme de genul ãsta, o numire, un post, un transfer de loc de muncã dintr-o localitate în alta etc. 

Ca sã rãspuns explicit la întrebarea ta: Cînd a fost Cioran ultima datã în þarã, România era stat naþional-legionar (1940), apoi, dupã rebeliunea legionarã (ianuarie 1941), România era un regim de dictaturã militarã (mai blîndã) sub conducerea lui Ion Antonescu.

Iar noi, românii, ne amintim mai greu de statul naþional-legionar ºi de faptul cã în timpul rãzboiului la noi a fost o dictaturã militarã pentru cã din 1944 ºi pînã în 1989 la noi a fost un regim totalitar comunist, instalat încetiºor, un regim politic la început cu prezenþã ruseascã (sovieticã), apoi fãrã sovietici, dar la fel de dur. În timpul acestui totalitarism de extremã stîngã, pe care îl putem numi prescurtat „comunism”, la noi a fost aºa de rãu ºi de greu, suferinþa a fost aºa de uriaºã ºi pagubele de toate felurile au fost atît de colosale, încît acest totalitarism aproape cã a ºters cu totul amintirea realistã a ceea ce a fost înainte. Perioada interbelicã apare în imaginarul colectiv românesc ca o epocã paradisiacã... ºi chiar a fost un fel de paradis democratic (dictaturile de dreapta, care s-au înºirat una dupã alta, au început numai în 29 decembrie 1937), în sînul cãruia au crescut, conform modei ºi modelului din þãrile europene, ideologiile totalitare.

Ca sã fiu mai clarã ºi tranºantã: Occidentul ºi-a fãcut procesul fascismului, de pe poziþiile democraþiei, imediat dupã al Doilea Rãzboi Mondial. La noi asta nu s-a putut face, pentru cã la noi s-a instalat totalitarismul comunist. Prin proces al fascismului (sau comunismului, fireºte) eu înþelegînd: cercetarea fenomenului, explicarea lui, evaluarea lui din punct de vedere politic ºi moral, clasarea lui teoreticã. Iar dupã 1989 noi am avut de fãcut o mulþime de lucruri, foarte multe lucruri, prea multe lucruri: ºi procesul comunismului, ºi procesul fascismului. Iar noi am fost mai interesaþi de procesul comunismului pentru cã ne-a durut mai tare, a durat mai mult ºi era de datã mai recentã.

Eu am fãcut de capul meu, cînd mai nimeni nu se ocupa de asta, ºi procesul fascismului, ºi al comunismului (am mai multe studii despre comunism) pentru cã aºa am crezut ºi aºa cred ºi acum cã este corect.

Și cartea aceasta, Il passato scabroso di Cioran, a fost lansatã la Salonul de Carte de la Torino, anul acesta. Tot atunci ai lansat volumul antologic L’Apocalisse secondo Marta. Poesie 1981-2014. Cum au lucrat traducãtorii tãi?

Cartea asta a mea a fost tradusã, datoritã lui Norman Manea, în SUA, iar datoritã lui Giovanni Rotiroti, în Italia. Pe piaþa francezã nu am reuºit sã pãtrund, o, nu. Dar cele douã traduceri au fost pentru mine mari bucurii, au rãscumpãrat rezistenþa – în sens psihanalitic – din România la descoperirile mele. Traducerea în italianã a fost fãcutã de douã distinse traducãtoare profesioniste, Magda Arhip ºi Amelia Natalia Bulboacã, apoi revizuitã de autorul proiectului, de Giovanni Rotiroti. Ca românist ºi autor de studii ºi eseuri despre cultura româneascã, despre Cioran ºi alþi colegi de-ai lui din generaþia 27, cum ar fi Ionescu, Gherasim Luca ºi alþii, profesorul Rotiroti cunoaºte foarte bine ºi cultura noastrã, ºi epoca interbelicã. El a fost foarte atent la o traducere filologicã ºi exactã, ce nu pierde nimic din nuanþele textului meu... Îi sînt foarte recunoscãtoare pentru rãbdarea nesfîrºitã cu care a lucrat, o varã întreagã, pe cartea mea... avea liste de întrebãri pe care mi le trimitea, iar eu îi rãspundeam cît puteam de repede. A fost o bucurie sã îl cunosc personal, acum, la Torino, la Salonul Cãrþii...

Poemele mi le-a tradus Roberto Merlo, a fost o uriaºã surprizã pentru mine... Îmi tradusese primele texte cu cîþiva ani înainte, pentru o lecturã la Veneþia, într-o cafenea ca Horiginal, adicã Bistrot de Venise. Nu m-am gîndit niciodatã cã din întîmplarea aceea frumoasã va ieºi una ºi mai frumoasã, o carte bilingvã, cu un aparat critic cum n-am mai avut vreodatã: fiºã biobibliograficã, postfaþã etc. Invitaþia ICR-ului din Veneþia mi-a purtat de fapt un noroc uriaº... În cartea fãcutã de Roberto Merlo, mã simt ºi eu tratatã în sfîrºit omeneºte.


În aprilie 2016, ai participat la turneul catalan – sprijinit de
ICR Madrid – care a cuprins Festivalul Internațional din Oliva, o conferințã la Universitatea din Barcelona despre scriitoare și construcția literaturii dupã cãderea comunismului ºi o lecturã la Horiginal, unde ai fost însoþitã de doi poeți catalani. Ne poți povesti cum a fost turneul tãu?

marta petreuSînt cam sãlbãticitã în ultima vreme, aºa cã pentru mine a fost greu. ªi uimitor. De pildã, nu-mi imaginam cã 9 scriitori, poeþi, chiar însoþiþi de interpreþi, pot face un spectacol care umple o salã de 800 de oameni. Mã refer la Teatrul local din Oliva. Am fost ºocatã de sala plinã. Mi-a plãcut sã citesc acolo, cu tine... ne-a mers bine amîndurora, nu? Am citit aceleaºi poeme, eu româneºte, tu în catalanã, ºi-am fost foarte buni. Poeþii care au citit m-au impresionat, fiecare în felul lui, începînd cu Francisco Brines ºi Francesc Parcerisas, pe ultimul l-am citit înainte în românã, graþie Janei Matei. ªi foarte tare Ivan Brull, pe care aº vrea sã îl public cu traduceri în Apostrof. Mi-a plãcut cã Ester Xargay a cîntat... ºi mie îmi vine uneori sã-mi cînt poemele, dar aici nu se poate face aºa ceva... 

În cadrul Saptamînii de Poezie de la Barcelona poemele tale au fost citite la Horiginal (un bar unde în fiecare miercuri poeþii se adunã ca sã citeascã sau sã asculte poezie) de doi poeþi catalani, Marc Romera ºi Amadeu Vidal i Bonafont.

marta petreuAºa ceva nu mi s-a mai întîmplat nicãieri, deºi am citit totuºi nu o datã în strãinãtate... ce omagiu, sã am doi poeþi drept actori!

Prezenþa literaturii române în Catalonia devine din ce în ce mai simþitã. Un fenomen similar al cunoașterii literaturii catalane în România prin intermediul traducerilor și prin contactul direct între autori, critici, traducǎtori... De exemplu, la Festivalul din Oliva, pe lîngǎ participarea ta, era și Francesc Parcerisas tradus într-un volumaș de poeme în românã, anul trecut, la Editura Meronia din București. Cum ți se par schimburile internaționale?

Eu cred cã literatura este o funcþie a speciei. Aºa cum pentru un corp viu existã respiraþia sau digestia, tot aºa pentru umanitate existã niºte funcþii obligatorii, iar facera artei, în cazul de faþã a literaturii, ºi prezentarea ei în public ca spectacol este o funcþie a grupurilor umane mari, a umanitãþii ca atare. Îmi cer scuze cã folosesc cuvinte mari, dar nu am altele, mici ºi potrivite, la îndemînã pentru ceea ce vreau sã spun. Una dintre funcþiile ansamblurilor umane mari este cu siguranþã arta, trãirea, sub formã de creaþie ºi de receptare a acestei creaþii, a artisticului.

Þi-am rãspuns mai larg decît m-ai întrebat. Umanitatea poate fi ºi trebuie sã fie cotidian reumanizatã, reîmblînzitã, reîmbunatã, regeneratã ca umanitate prin niºte ceremonii, prin niºte situaþii smbolice, printre care ºi arta. Aºa cred eu. Cred cã cu cît cultura înaltã circulã mai mult, cu atît e mai bine pentru toatã lumea. Devii mai bun ºi mai uman dupa ce citesti Piaþa diamantului, de pildã, romanul lui Mercè Rodoreda.

În ceea ce privește masa rotundã de la Centrul Dona i Literatura - Universitatea din Barcelona, ai vorbit despre literatura românã contemporanã ºi restructurarea ei dupã cãderea comunismului. Elementele de afirmare ale scriitorului sînt aceleaºi pentru scriitori și pentru scriitoare?

Habar nu ai ce haotic a fost totul în 1990... Noi doream cãderea comunismului, dar nu speram cã se va întîmpla în timpul vieþii noastre... nu aveam un plan... nu eram pregãtiþi cu un proiect. Totul s-a întîmplat din mers, cu nu puþine erori, ocoliºuri, gafe... cum e viaþa de fapt.

Pe vremea comunismului, lucrurile erau clare: de-a parte scriitorii contra regimului, de-a parte scriitorii care colaborau cu puterea comunistã ºi erau implicaþi în structurile ei.

Or, dupã 1990, totul a sãrit în aer, acum sîntem liberi, ceea ce e o uriaºã fericire. Nu mai existã douã tabere, ci o mulþime de centre de putere mai mare ori mai micã... Se publicã foarte mult, iar procesul de evaluare ºi de ierarhizare e defectuos, cred, pentru cã pierde din vedere autorii solitari, oamenii care nu aparþin unui anume grup de putere din lumea culturii. Cei mai cunoscuþi scriitori sînt cei lansaþi de televiziuni – iar televiziunile sînt în general la Bucureºti... – sau cei deja lansaþi ºi consacraþi pe vremea fostului regim. Un singur grup de putere din lumea culturalã a reuºit sã îºi impunã autorii proprii, nu pentru cã ar fi neapãrat cei mai buni, ci pur ºi simplu pentru cã grupul respectiv ºtie sã facã politicã culturalã. Ne lipseºte în mod dramatic instituþia agentului literar. A fost publicatã o cantitate enormã ce carte bunã ºi foarte bunã. Instituþia criticii literare, foarte serioasã ºi onestã pe vremea rãposatului regim, este azi în mare deficit, cãci sufocatã de prea marele numãr al evaluatorilor ºi de prea mica lor înzestrare cu gust nativ...

Cum ți s-a pãrut evenimentul?

În România studiile de gen sînt la început, au debutat abia dupã 1990. Doamnele nu-ºi dau încã seama ce avantaje de publicitate ºi nu numai se pot obþine dacã discuþi literatura lor corelînd-o cu problema femeii. Mediul românesc este destul de retardat din acest punct de vedere... Pentru mine a fost o noutate sã vorbesc la un asemenea centru, în cea mai veche universitate din oraº. Ca universitar ce sînt, m-am simþit acasã... e drept cã dna profesor Helena González ºi doctoranda ei, Adina Mocanu, au fãcut tot ce era omeneºte posibil sã mã simt bine. Iar prezenþa fireascã a atîtor domni ºi doamne care voiau sã audã ceva despre scriitoarele din România mi-a cãzut bine. M-a impresionat ºi faptul cã am întîlnit oameni care au învãþat limba românã, aºa, ca s-o ºtie…

Cu ce impresii ai plecat din Barcelona?

Librãriile sînt superbe. Porumbeii lui Picasso sînt mai rotunzi decît aceia care-mi stau mie pe pervaz. Sagrada Família mi-a adus aminte Peleºul... Plaja la Mediterana are o florã spontanã pe care nu o ºtiam. Am pus mîna pe un palmier, am mîngîiat un portocal plin de portocale portocalii ºi, o, da, am vãzut... o scrisoare în original a lui Franco. Am ascultat sublimul Bach cîntat ºi dirijat frumos într-o bisericã din Badalona.

Apoi, oraºul vechi e frumos pînã la cele mai mici detalii, e o operã de artã în sine. Iar cafenelele ºi terasele sînt mai ieftine ca la Cluj.

ªi: aºa cum personajele din Englezeºte fãrã profesor ºtiu cã dacã sunã cineva la uºã, atunci nu e nimeni, ºi eu am descoperit cã, dacã te duci în sud, e tot mai frig... A fost frig la voi, recunoºti?

 

Da, da, recunosc! Mulțumesc frumos!

 

Interviu realizat de Xavier Montoliu Pauli

(Am reprodus interviul cu Marta Petreu, apãrut în revista online de culturǎ Núvol (28.08.2016) adãugit, dupã participarea scriitoarei la Festivalul de poezie de la Oliva, la dezbaterea despre literatura românã contemporanã femininã, de la Universitatea din Barcelona și la lectura poeticã de la Horiginal).

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey