•  Florin Logreșteanu
•  Cezar Pârlog
•  Adina Pretorian


sus

Florin Logreșteanu

 

 

Rãtãcirea albatrosului

 

Mã ispitea ideea profanã sã mã însoțesc cu o fecioarã. Fata hãrãzitã mie nu era nici frumoasã, nici urâtã. Și nu știam nici prea multe despre ea. Numai atât cã locuia într-un sat din vecinãtatea mãrii. Nu-i voi face portretul. Ce-aș putea spune?... Când alegi ești orb o vreme. Ce te-a impresionat, la început, la aleasa ta, se va estompa cu timpul; va dispare, nelãsând în amintire nici minimum de iluzii care te-au împins la hotãrâtorul pas...

Am ales fata care mi-a acordat cea dintâi atenție. A zâmbit, auzindu-mi vocea și a început la rându-i sã cânte, imitându-mã. Nu mi se mai întâmplase pânã atunci sã mã mai bage cineva în seamã. O revelație mi-a întrerupt zborul: trebuia sã-i împãrtãșesc destinul, sã-mi devinã pereche, renunțând la singurãtate...

Ajunsesem în satul acela din largul mãrii, convins cã întinderea de ape, infinitatea cerului nu-mi mai puteau oferi nimic. Fusesem un visãtor, dar nimic concret nu-mi marcase pânã atunci existența. Reperele mele marcau infinitul, în fapt singurãtatea de care fusesem ispitit de la o vârstã fragedã și pe care o identificam cu cosmosul și marea. Credeam în frumusețea cântecului meu, comparat cu vuietul valurilor și al vânturilor venite dinspre larg. Cu timpul, am înțeles cã nu mã asculta nimeni. Numai în visul unui copil, în singurãtate, existã cineva care te ascultã...

Satul în care trãia fata mi s-a pãrut atipic, lipsit de vitalitatea obișnuitã a comunitãților umane; o altã formã a singurãtãții. Puținii oameni pe care i-am întâlnit aici nu știau sã cânte și nici sã zâmbeascã. Chiar și iubita mea – exagerat spus: iubitã – a uitat cântecul de la țãrmul mãrii și zâmbetul înflorit pe obrajii ei de o razã rãtãcitã de soare. Întreaga ei ființã devenise o încremenire a ceva care nu reușeam sã-mi explic. Am înțeles numai cã în satul acela singurãtatea se manifesta într-o formã opusã aceleia a cerului și a mãrii. Nu mai era determinatã de mediul din afarã ci de o realitate sufleteascã prezentã în fiecare individ; puținii, pe care i-am întâlnir, nu-mi inspirau altceva. Pãreau statuiete zugrãvite diferit, dar create din același material opac, fãrã strãlucire.

Singurãtatea se regãsea la fel în oameni ca și în casele în care trãiau și în casele în paraginã, pãrãsite, în ulițele cenușii, murdare, în maghernițele în care se vindea pâine, zarzavaturi și carne.

Viitoarea mea pereche a rãmas numai gând oarecare, în momentul în care am hotãrât sã-mi târâi pașii șleampãți pe singura arterã centralã a satului; împins de nevoia de a face ceva, dar și din dorința de a cunoaște. Nimeni nu s-a opus plecãrii mele. Fata m-a privit fãrã expresie, fãrã nicio întrebare iar ceilalți din casã, despre care aflasem cã-i sunt pãrinții, unchii, mãtușile, rudele apropiate pãruserã cã nici nu-mi observã prezența. Singura lor preocupare era sã se-nvârtã în loc, sã facã ceva numai de ei știut sau din inerție. Am plecat așadar la drum fãrã întoarcere...

Prima surprizã: am intrat într-un fel de brutãrie unde, pe rafturi, brutarul expusese coșuri cu franzelã în formã de figurine. L-am întrebat pe omul cu fața suptã, ochii duși în fundul capului și pieptarul halatului pãtat de aluat uscat ce reprezintã. Mi-a rãspuns simplu, dupã lungi momente de gândire: „Nu reprezintã nimic. Nici nu sunt comestibile...” Nu m-a surprins rãspunsul sãu. În rãtãcirile mele între cer și mare am avut adesea nãzãriri care-mi creau un sentiment ciudat de dezechilibru mental. Mi se pãrea cã mã voi prãbuși în mare sau voi fi ars de fulgerele care anticipau furtuna. Îmi reveneam repede, deși nu știu din voința cuiva sau din întâmplare. Acum, în rãtãcirea mea în satul de pe coastã, întâlnisem o ființã concretã care ținea sã mã contrarieze. Și, fiindcã n-am cerut lãmuriri, a adãugat pe același ton lipsit de nuanțe: „Un amestec de substanțe, savori și culoare... Le privești și te minunezi. Nu țin de foame. Creeazã numai impresia sațului...” I-am spus cã mã ispitește sã gust dintr-una, dar mi-a replicat cã în intenția mea nu este vorba nici de dorințã și nici de curiozitate. În satul lui, ca și în locurile pe unde a umblat, ispitele n-aduc niciodatã împlinirile... „Dar ce, atunci ?” l-am implorat sã-mi spunã. A refuzat s-o facã iar în priviri i-am citit dorința  de a fi lãsat singur. Am fãcut-o, bâjbâind spre afarã. Rãtãcitor, mi-am continuat drumul...

Satul era populat de oameni serbezi. Douã copile m-au ajuns din urmã. Mi s-au alãturat cu îndrãzneala vârstei adolescentine. Nu sunt prea sigur, dar aveau chipuri asemenea perechii mele, pãrãsite. Dacã n-ar fi fost douã, aș fi putut jura cã este chiar ea, hotãrâtã sã-mi urmeze destinul. Le-am întrebat dacã se-ndreaptã spre școalã. O gafã !... Au râs, privindu-se, contrariate. Pe urmã, una a încercat sã mã lãmureascã: „Mergem la cai. Noi îi îngrijim, fãrã sã le cerem nimic, în schimb.” „Ce le-ați putea cere ” întreb. „Câte și mai câte. Pãrinții noștri o fac. Îi supun unor munci inutile. Cum ar fi cãratul de piatrã; sau plugul... Îi biciuiesc, ca și cum ei ar fi vinovați cã piatra nu ajutã la consolidarea caselor, care tot se nãruie dupã fiecare ploaie, iar pãmântul nu rodește...” „Bietele animale !... Le-ați fãcut fericite”, glumesc. „Așa este”, încuviințeazã fetele. „Ne petrecem mai tot timpul alãturi de cai. Nici ei, nici noi nu ne mai simțim singuri...” Ce sã înțeleg din cuvintele lor ?... Îmi amintesc reflecțiile cuiva: Omul este orb, calul poate deveni cãlãuza clarvãzãtoare; și atunci el conduce, cãci el singur poate trece nepedepsit pragul misterului inaccesibil rațiunii... Evident, explicația asta n-are nicio legãturã cu ceea ce mi-au spus fetele. Mã aflam oare în pragul misterului inaccesibil rațiunii?... Probabil, nu... „Am ajuns...”, mã trezesc fetele. Am înțeles: pragul misterului nu era decât un prag oarecare, la intrarea unui grajd. Le-am urmat, fãrã sã-mi cearã s-o fac...

În grajdul prost iluminat, doi cai superbi par cã reflecteazã dinaintea unei iesle. Nu-i ispitesc nici fânul, nici cerealele de ovãz așezate în compartimente separate. „Le lipsește pofta de mâncare, observ, și asta poate avea o singurã explicație. Lânezesc, nu trag în ham ca orice cal din satele din jur. Sau, probabil, le lipsește tava cu jãratec din poveste”, glumesc. Neașteptat pentru mine, fetele bat din palme. Râd. Se îmbrãțișeazã și se desprind. „Cum de ne-ai ghicit gândul?” spune una. Celaltã adaugã: „Bunica bãsmuiește despre astfel de cai. La școalã – despre caii care-i ajutã pe oameni sã-și depãșeascã neputința; sã-și apropie iuțeala vântului, ei neavând îndemânarea s-o facã cu propriile picioare; sã smulgã pãmântului rodul, fiindcã brațele li-i sunt slabe...” „Noi iubim caii care mãnâncã jeratic, mai aud. Caii care trag carul soarelui, cum o poate face armãsãrelul nostru alb, sau carul nopții – cel negru...” Sunt copile, care n-au trecut pragul celor 11-12 ani, reflectez, ascultându-le, dar obiceiul meu nesãbuit de-a nu ține isonul cuiva, nici în înaltul cerului și nici la suprafața mãrii, mã determinã sã le contrazic: „Acestea sunt numai povești. Iar caii voștri au în iesle ceea ce primesc toți caii din lume; nicidecum jeretic...” Chipul fetelor se întunecã. „Pânã nu demult erau puși sã tragã peste puterile lor”, spune una. „Când n-o fãceau, erau bãtuți fãrã milã, adaugã prietena ei. Aproape se prãpãdiserã.” „Au fost închiși în grajdul acesta și lãsați sã moarã în singurãtate. Noi i-am îngrijit... „Poate cã odatã vor mânca și jeratic... Sigur vor mânca. Poveștile bunicii sunt adevãrate...”

Probabil cã aveau dreptate. Poate, într-o bunã zi, li se va împlini visul. În schimb, eu n-am s-o știu niciodatã... Le-am pãrãsit pe fetițe fãrã cuvinte de rãmas bun. Pãreau indiferente c-o fac, atente la caii reflexivi dinaintea ieslei...

Mi-am continua drumul – pulbere de țãrânã amestecatã cu poatrã – spre oriunde. Un gând mi-a atras atenția cã oriunde existã numai în înaltul cerului și în largul mãrii. Iar eu înaintam la întâmplare. De o parte și de alta a drumului – case vechi, coșcovite, încadrate de curți largi, îmburuienate. Locuitorii lor zãceau, probabil, în camere rãcoroase, la adãpost de canicula de-afarã. Pe acoperișuri, pisici jucãușe și, la porți, câini adormiți trãdau prezența oamenilor. Altfel satul n-ar fi existat pentru mine decât ca o epavã plutitoare într-un larg de liniște absolutã...

Nãzuiam sã ajung repede la marginea cealaltã a satului, dar drumul s-a înecat, pe neașteptate, într-o micã piațã, o îngrãmãdire de dughene, tarabe din piatrã și pretutindeni gunoaie comerciale. Aerul era îmbâcist de mirosuri, așa cum se întâmplã la țãrmul mãrii, când curenții aduc din larg alge și moluște pe care soarele le preface rapid în putrefacție. Absența oamenilor nu m-a surprins; nici cei câțiva câini rãtãciți printre gunoaie. Aproape alergam spre ieșirea din piațã, amețit de mirosurile petilențiale, când am observat primii oameni. Sprijinit de o ladã în care precupeții aruncã, la sfârșit de târg, produsele perisabile, un bãtrân sprijinã, pe unul dintre genunchi, un copil. Mã observã. Îi dau binețe și-mi rãspunde printr-o înclinare a capului. Instinctul îmi respinge dorința de-a mã elibera din acest loc frecventat mai mult de șobolani decât de oameni și mã opresc. Bãtrânul ține într-o mânã o cumpãnã cu douã talere mici, mâncate de ruginã. L-am întrebat la ce îi folosește. „Încerc sã-l învãț pe nepoțel ce este viața. De mic trebuie sã se deprindã cu ce-l așteaptã când va crește; când va deveni cu adevãrat bãrbat al comunitãții noastre...” Rãspusnul nu-mi risipește nedumerirea. Pe un taler, bãtrânul a îngrãmãdit pietrecele și țãrânã. „Hai, sã te vãd dacã ai înșeles ce ți-am spus adineaori”, își îndeamnã nepoțelul. Dintr-o cutie de carton, bãiatul scoate mãrgele din sidef viu colorate. Le depune, concentrat, pe celãlalt taler. O face pânã ce sãgeata de oțel înțepenește vertical între cele douã talere. „Și-acum spune: ce învãțãturã tragem din ceea ce am obținut?” întreabã bunicul. Bãiețelul tace. Bãtrânul insistã: „Cã viața...” Copilul scâncește. „...este alcãtuitã din bucurii și necazuri, în egalã mãsurã”, adaugã bunicul. „Grea lecție, îi spun. Și nu e chiar așa... Egalitatea de care vorbești lipsește...” Omul mã ignorã. Îi întorc spatele și-mi vãd de drum. Nu înainte de a-i auzi cuvintele adresate copilului: „Nu-i nimic. Într-o zi, vei ajunge un bãrbat important în satul nostru. Și vei ști sã oferi dreptate... N-ai sã uiți cã te-ai deprins cu cumpãna de la o vârstã fragedã...” Am râs, auzindu-l, și m-am îndepãrtat cât am putut de repede...

Am depãșit deja hotarul satului. O întindere aridã – pietriș și nisip și o pecingine din iarbã gãlbinicioasã – am înainte. Nu mã deprimã. Știu cã dincolo de blestemul pãmântului se aflã marea. Curenți de aer cald și aer rece, amestecându-se, îmi mângîie fața. Sunt purtãtori de mesaje: însuflețesc, pedepsesc, povãțuiesc. Divinitãți neliniștite și zvãpãiate din Insulele Eolliene. O melodie stranie le însoțește: la început, îngânatã, pe urmã tot mai puternicã. Nu mai am nicio îndoialã: mã cheamã înapoi Vântul de Mare. Intermediar între Cer și Apã, cântarea sa este provocatoare. Neinițiații o confundã cu cântecul sirenelor; ispitã acceptatã sau nu, sfârșește printr-o capacanã senzorialã. Eu nu pot fi înșelat de stridențele vocilor sirenelor... Le recunosc cântecul. Vântul de Mare are un altfel de cântec...

M-am aventurat într-o cãutare inițiaticã și m-am rãtãcit. Ispita m-a condus cãtre o fecioarã pe care n-am iubit-o și spre un sat care nu mi-a oferit prea mult. Numai singurãtatea, într-o altã ipostazã: cenușie și tristã... Astãzi, zborul meu între cer și mare mi-a redat speranța în cântecul vântului, în acordurile misterioase ale valurilor; în care sãlãsluiește, dincolo de înțelegerea profanilor, Poezia...   

 

Comentarii cititori
sus

Cezar Pârlog

 

Time-out

 

Tramvaiul 5 e oprit în staþia de la Piaþa Sfîntu’ Gheorghe; capãt de linie. Puþinii cãlãtori, toþi aºezaþi pe scaunele roºii de plastic, aºteaptã sã se închidã uºile; ºi pînã atunci fiecare pluteºte în gîndurile lui.
Cald tare, ºi e abia mai, o sã ne coacem, ne mai rãcorim abia la toamnã, îºi zice absent Gicu Calomfirescu, contabil-ºef la Prestarea, o rãmãºiþã meºteºugãreascã aproape în faliment, cu sediul undeva pe Basarabia, ºi continuã: bine cã mi-am luat sandalele; dimineaþa era chiar rece, noroc cu ciorapii ãºtia.
Douã scaune mai încolo, Aristide Chiroiu, ºef de bloc prin Militari, lîngã Complexul Apusului, chiar la capãtul lui 336, rãsfoieºte indiferent „Ringul” pe care l-a luat de la metrou ºi citeºte murmurînd titlurile. Ia uite bã la ãºtia, zice cã Reghe a plecat cã nu mai bãga Becali banu’; mamã, ce ºtire de cãcat, ’reaþi ai dreacu’ cu ziarul vostru gratuit, cu tot!…, moment în care simte un miros cunoscut de ciorapi. Se uitã discret în jur apoi se apleacã adulmecînd prin jurul scaunului, ca ºi cum ar cãuta ceva cãzut pe jos. Adevãrul e cã pe ãºtia i-am avut ºi ieri cînd am cãrat ºifonierul babei de la ºase.
Domnul ºi doamna Grigore, o pereche îmbrãcatã cu grijã, amîndoi pe la ºaizeci de ani, stau pe douã scaune alãturate ºi discutã în ºoaptã:

— Eu zic sã trecem totuºi pe la tanti Margareta, luãm trei bujori, mai staþi ºi voi la poveºti, o atingi la coarda sensibilã cu niºte amintiri ºi, cînd îi dau lacrimile, îi cerem douã milioane împrumut pînã pe cinºpe ºi în juma’ de orã rezolvãm problema, ajungem ºi la programare, spune el cu înþelepciunea unui cap de familie recunoscut. Ieºim mai ieftin decît cu ºnapanii ãºtia de la Provident.

— Nu pot sã merg aºa în vizitã. Tu nu vezi cum aratã ciorapii mei? Uite, s-a dus firul în douã locuri, parcã-s o curvã. ªi am dat ºi cinci mii pe ei, sînt de Adesgo. S-au prostit ºi ãºtia, nu mai e Ceauºescu sã-i bage la sabotaj…

Jjjjjsssss!, nea Costel, vatman cu treizeci ºi cinci de ani în RATB, al doilea dupã decanul de vîrstã din toatã tagma de tramvaiºti, închide uºile exact cînd limba secundarului a ajuns în dreptul cifrei 12. Dupã ceas, tatã! Tot timpul am þinut de planificare; de asta ºi sînt apreciat, Doxa, tatã, mormãie printre dinþi ºi miºcã relaxat degetele de la piciorul drept. Prin papucul Adibas, din ciorapul verde deschis creºteau trei degete.

— Ia uite-l bã ºi pe boul ãsta, i-a închis fetei uºile în nas, se aude vocea rãstitã a lui Ionuþ Zamfir, a doiºpea la un liceu din cartier. Se duce spre medicul de familie, trebuie neapãrat sã facã rost de o scutire pentru douã zile, Andreea îºi face majoratul la Predeal, sã stea ºi ei singuri o zi pînã vin ceilalþi. E sigur cã o sã se rezolve cu ciorapii de plasã Pompeea no. 3 care se vãd prin punga transparentã de plastic, a auzit el la colegi cã merge; numai sã fi nimerit mãrimea, femeile astea...

Dar Mirela Gheorghiade nu l-a auzit cînd i-a sãrit în ajutor, ºi nici nu-i mai era atît de clar dacã vrea sã urce sau nu. Azi s-a îmbrãcat altfel. A lãsat acasã blugii Rifle de care era aºa de mîndrã, aduºi special pe comandã, tocmai de la Iaºi de Costel, soþul ei, ºofer la Municipal. ªi-a luat sarafanul negru ºi ciorapii fini Fiore 5 den; se întîlneºte cu Marcel, project manager la blocul ãla în lucru pe Victoriei, lîngã Casa Vernescu. O sã aibã ºi piscinã. S-a ºi învoit trei ore pentru asta. Probabil o sã meargã la Caru’ cu bere ºi dupã aia la el, ca ultima datã. Oare ce cadou o sã îi dea azi, cerceii din aur alb pe care i-au vãzut data trecutã la Unirea, la Micri Gold?... Mai bine sã ia un taxi. Pînã atunci, mãnîncã liniºtitã niºte alune vãrsate, luate la reducere, din autogarã, doi lei suta. Trebuie sã aibã ceva în stomac, Marcel sigur o sã înceapã cu un whisky dublu ºi n-are rost sã-l refuze, e d-ãla bun!. Strînge cu putere dinþii, de parc-ar fi fãlcile unui concasor, ºi gîndeºte frumos: totul e sã fii deºteaptã, frate! Ceva trãzneºte scurt, ºi o durere ascuþitã îi paralizeazã cîteva secunde mandibula:

— Aaaaa, bãga-mi-aº pula!, scapã destul de tare ºi duce involuntar mîna la falcã. κi revine rapid, se uitã-n jur sã vadã dacã a auzit-o cineva, pipãie cu limba ºi simte un loc gol: Dintele!, dintele din faþã… Se opreºte nedumeritã. Uºile tramvaiului se închid în faþa ei cu zgomot.

Nicolae Polihron, instalator la Asociaþia de proprietari 23 de pe Cîmpia Libertãþii, chiar vis-a-vis de parcul I.O.R., se întoarce cînd era doar la un pas de uºa din mijloc a tramvaiului. L-au trecut instantaneu toate apele. A venit pe la el Monica, vecina aia simpaticã de la patru. N-a fost rãu, Viagra sã trãiascã! Scump, da’ se meritã. Da’ oare o fi aruncat la ghenã ambalajul ãla de cãcat de la catsuit? Mai sigur e sã se întoarcã, dacã ajunge Paula înaintea lui!..., la dracu’ cu intervenþia aia urgentã la apa caldã, sã aºtepte, cã nu arde.
La Universitate, semaforul spre Universitate s-a fãcut verde. Liniºtea s-a spart. Maºini ºi motociclete demareazã, fiecare pe vocea ei ºi cu cîte-un claxon ajutãtor. O Dacie cu difuzoare plimbã pe un panou, un afiº în mãrime naturalã cu candidatul Partidului Revoluþionar Român. Din el un brunet cu ciorapi roºii în picouri ºi cu papion asortat zîmbeºte relaxat de pe un scaun.

— Cetãþeni, îndepliniþi-vã obligaþia constituþionalã de a alege. Votaþi candidaþii pentru Parlamentul European. Votaþi Radu Petrache!

 

Comentarii cititori
sus

Adina Pretorian

 

 

Chestii non/literare

 

 

Biserica încã goalã. Câteva bãtrâne în jurul mortului boceau încet. Miros de lumânãri, flori mai mult sau mai puțin ofilite, coroane, frig. Frigul din bisericã, aproape ca acela de afarã, și frigul morții… Legãturi de rudenie recentã mã aduseserã în orãșelul ãsta anost, conformismele și politețurile mã obligau sã stau acum aici, la cãpãtâiul mortului, pe care îl cunoșteam prea puțin ca sã-l plâng, încercând totuși un sentiment de tristețe sau de neputințã, de revoltã în fața morții. Mãcar era bãtrân, și-a trãit traiul, îmi zic în gând cu obidã, amintindu-mi de Cris, moartã încã tânãrã, acum vreo jumaʼ de an, și invadându-mã brusc toatã durerea de atunci. Te iubisem, Cris, chiar te iubisem, deși ți-o spusesem atât de rar.  Mai intrã câte cineva, se oprește lângã sicriu, aprinde o lumânare, stoarce câteva lacrimi sau plânge cu adevãrat, femei cu basmale negre și bãrbați în vârstã cu pãlãrii sau cãciuli, pe care și le dau jos când ajung în fața mortului, un copil zgomotos li se împiedicã printre picioare, acompaniat de un „ssssst…” al unei mame disperate, sub privirile dezaprobatoare ale celorlalți.

Mai era totuși vreo orã pânã începea slujba, preotul ieșea din când din când din altar, sã verifice dacã totul e în ordine sau dacã venise suficient de multã lume. Mã uit la sfinții din tavan și de pe pereți, pictați în culori țipãtoare, și la figura unui om politic local, care dãduse banii pentru renovare și voise sã fie și el trecut în rândul sfinților acelora cu un aer mai degrabã vesel decât grav. Și ploaia asta pãcãtoasã o sã-i ținã pe mulți în casã. Spune cineva care tocmai intrase cã s-a oprit.

Îmi verific iar telefonul. Niciun sms de la tine, Cris (altã Cris, de pe facebook și de la niște întâlniri literare). Îmi trimiseseși unul pe la 6, când ajunseseși în oraș. De atunci, nimic. Probabil cã dormeai încã, ar trebui totuși sã te sun, dacã vreau, sau dacã vrei sã ne vedem.  Mãcar zece minute, sã facem schimb de cãrți, cum plãnuiserãm cu o searã în urmã, tu sã-mi dai niște volume ale lui Kundera, pe care mã tot bãteai la cap sã le citesc, eu – cartea mea, cã eram scriitor, domʼle, și voiai  sã o faci cadou unei poetese din orãșelul ãla.

Ies, se oprise într-adevãr ploaia, te sun, rãspunzi imediat, ajungi în zece minute în parcul de lângã bisericã, îți dau detalii, dar îmi zici cã știi (cunoșteai într-adevãr locurile mai bine decât mine, o mãtușã a ta avea un apartament aici), mã întorc sã îi spun lui G. cã voi lipsi puțin, trebuie sã întâlnesc o admiratoare, sã îi dau cartea.

Erai deja în parc, atunci când ajung, te vãd venind spre mine, cu pași mici și repezi, aproape alergând, mai scundã parcã decât mi te aminteam.

Of, Cris… Ce vrei tu de la mine cu adevãrat și eu ce vreau de la tine? Ce vrem amândoi? Te învârți în jurul meu, agitatã, îmi spui cã nu dormiseși deloc, cã ești drogatã de câtã cafea bãuseși ca sã te ții pe picioare, cã îți dãduseși cu o tonã de fond de ten și pudrã ca sã-ți acoperi cearcãnele, mã adulmeci ca un cãțeluș, îmi mai spui cã îți place mirosul meu, cã ți-ai uitat țigãrile la mãtușa aceea a ta, vrei sã fumezi, mã iei de mânã (la dracuʼ, nu-mi scosesem verigheta, nici eu nu știam prea bine de ce încã o purtam), te uiți la ea, cu o privire puțin mioapã. Te sãrut grãbit, încercând sã evit întrebãrile, dar nu le pui, parcã nu-ți pasã, ne așezãm pe o bancã protejatã de ploaie de un fel de pergolã, scotocești prin geanta aia mare și neagrã pe care o târai dupã tine și îmi dai cãrțile, îmi spui sã scriu ceva pe a mea, te întreb ce,  îmi rãspunzi cã habar nu ai, ce vreau, dar sã fie ceva ok… Îmi ceri un șervețel, fiindcã erai mucioasã, și pe ale tale le uitaseși tot la mãtușa ta, rãspunzi aiurea la ce te întreb, parcã absentã și tremurând. Ne ridicãm, ne plimbãm prin parcul acela gol, ajungem lângã un leagãn, nu vrei sã te dau în el, era ud, mai facem câțiva pași, te împing aproape brutal în  peretele unei cãsuțe de lemn de pe locul de joacã, aud zgomotul înfundat al loviturii spatelui tãu de el, îți simt corpul fragil prin paltonașul subțire, nu mai zici nimic, degetele mi se încurcã în nasturi, mã îndepãrtezi și îi desfaci tu, grãbitã. Mã lipesc de tine, înnebunit de o dorințã tâmpitã și nãvalnicã, te trag de țâțe prin sutien, scâncești ca un copil, încercând sã mã oprești la un moment dat, care moment dat habar n-am, dar apoi te lipești din nou de mine. Mã frec de tine, acolo, în mijlocul parcului aceluia trist (rahat!, poate mã vede cineva, din cei care vin la mort), nici mãcar nu mi-o freci, rãmãseseși cu brațele agãțate de mânecile hainei mele, îmi împing un picior între ale tale, ți le strângi, apoi ți le îndepãrtezi ușor, fãcându-mi loc, îți pipãi spatele gol (cum reușisem sã-mi strecor mâna pe sub chestia aia ciudatã pe care o purtai, nici bluzã, nici rochie?), privesc cerul înnorat, numãr niște ciori, una, douã, trei, patru… simt cum explodez necontrolat, strâng din dinți ca sã-mi înãbuș țipãtul visceral, cinci, șase… una s-a așezat pe o creangã… Stau lipit de tine, golit de gânduri și de tot, pierzând numãrul ciorilor, simțindu-ți poate pentru prima datã vibrația.

Mã desprind, îți ții încã mâinile agãțate de mânecile hainei mele,  mã uit discret în jos, e ok, nicio patã totuși pe pantaloni, sper sã nu-mi observi privirea, nu, îți aranjai paltonul, începi iar sã bați câmpii, cu respirația încã întretãiatã, și mai sper cã nu ți-ai dat seama cã am terminat atât de repede, fir-ar!, aș fi vrut sã intru în tine cu adevãrat, adânc, sã te fut bine, cum îmi șoptea altãdatã cealaltã Cris, și sã te trag de țâțele alea ale tale de femeie caldã  și tânãrã, pânã ai fi țipat de plãcere; încep totuși sã fiu atent la ce spui, „am putea sã ne-o tragem o datã, de douã ori la mãtușa mea, apartamentul ãla e gol cam tot timpul, ea vine rar”, îți aranjezi cãciulița aia neagrã peste pãrul ciufulit, „ce naiba  m-a apucat, mã port ca o târfã”, uimindu-mã din nou, ca și în discuțiile noastre intermitente de pe facebook, exprimarea asta a ta brutalã, și apucându-mã râsul, acum, când te vedeam pentru prima oarã spunând toate astea, cu un aer serios, în ținuta ta cuminte, rezematã de peretele umed al cãsuței, tu, care scrii niște chestii delicate și diafane, cam alambicate pentru gustul meu, un fel de poeme în prozã, cum îți spusese nu știu care critic. Te plângi cã îți e frig, chiar dârdâi toatã, te strâng în brațe ca pe un copil, câteva clipe, trebuie sã plec, și tu, deja întârziaseși la o lansare de carte a unui scriitor provincial sau ceva de genul, nu înțelesesem prea bine. Îți sunã telefonul, „draci!”, îl cauți enervatã în geantã, îl gãsești într-un târziu, ne despãrțim. Ce vrei tu totuși de la mine, Cris, ce vreau eu de la tine, ce vreau eu de la mine?

Mã întorc în bisericã, „odihnește, Doamne, sufletul adormitului robului tãu”, preotul începuse slujba. Se adunase totuși o grãmadã de lume. Salut câțiva cunoscuți veniți între timp. Mã apropii de G. Îi simt privirea tristã și întrebãtoare. Preotul continuã litania monotonã. Mã gândesc la tine, Cris, și la țâțele tale…

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey