•  Györfi-Deák György
•  Adrian Popescu


sus

Györfi-Deák György

 

Temperanþa ºi lecturile

 

Multã vreme am fost convins cã expresia „sã mergem la bibliotecã ºi sã bem una micã” se referã la obiceiul alcoolicilor împãtimiþi de a piti sticla de bãuturã într-un loc neumblat, precum dulapul cu cãrþi, de unde o scoteau când doreau sã tragã o duºcã. În mod obiºnuit, beþivanii dau dovadã de o imaginaþie vie în momentul când vine vorba de camuflarea butelcilor, dar, parcã pentru a-i ajuta pe cei aflaþi în crizã de idei, magazinele de suvenire oferã cutii tip carte din lemn, plastic ori chiar oþel, cu unul sau douã lãcaºuri pentru sticle, copertate cu pânzã sau piele, cu titluri pompoase, imprimate cu aur pe cotor: Brâncoveanu XO, Europa Atlas, The New English Dictionary etc.

În mod surprinzãtor, am întâlnit o altã legãturã între pãstrarea „minþii treze” ºi cititul cãrþilor în vreme ce rãsfoiam presa româneascã din perioada interbelicã: cercurile de lecturã, societãþi de cumpãtare propuse drept o alternativã culturalã la frecventarea cârciumilor. În mod neaºteptat, biblioteca publicã a intrat în atenþia comunitãþii, acolo unde ea exista sau era doritã, pentru cã în vremurile dinainte de Gutenberg se întâlneau biblioteci doar în oraºe, mãnãstiri ºi reºedinþe aristocratice. În schimb, oricine va vizita o cetate romanã din antichitate, precum Porolissum-ul din Moigradul sãlãjean, va remarca locul central ocupat de „taberna”. Omul este o fiinþã socialã, drept urmare îi place sã stea la un pahar de vorbã cu altcineva, pentru cã alcoolul dezleagã limbile, faciliteazã comunicarea ºi înveseleºte firea. În Ardeal, dupã târguialã ºi cumpãrare, se bea aldãmaºul, cum se zice: la botul calului. Câtã vreme se respectã mãsura, nu se întâmplã nimic tragic. Precum zice un proverb arab: la prima cupã, omul bea vin; la a doua, vinul bea vin; la a treia, vinul îl bea pe om.

Consumul exagerat de alcool a provocat multe episoade dramatice de-a lungul timpului, pornind de la Genezã 9:20-27, unde patriarhul Noe a bãut pânã când a uitat de sine, continuând cu decapitarea lui Holofern de cãtre Iudita (Iudita 12:16-20; 13:1-9) ºi terminând cu 1Macabei 16:11-17, unde generalul Ptolemeu, fiul lui Abubos, i-a îmbãtat pe preotul Simon Macabeul ºi fiii sãi, apoi i-a omorât. La o stratagemã similarã a recurs ºi Petru Aron ca sã-l asasineze în toamna anului 1451 pe Bogdan al II-lea, tatãl lui ªtefan cel Mare. De altfel, cronicarul Grigore Ureche a notat ºi despre acesta din urmã: „de multe ori, la ospeþe omorâia fãrã giudeþ”.

Scrie în Cartea lui Tobia 4:15: „Sã nu bei vin pânã când te îmbeþi ºi sã laºi beþia sã meargã pe drum cu tine!” Vechiul Testament le interzicea preoþilor cu desãvârºire sã intre bãuþi în spaþiul sacru unde se pãstra Chivotul Legii: Domnul i-a vorbit lui Aaron: „Vin ºi bãuturã tare sã nu bei nici tu, nici fiii tãi care sunt cu tine când veþi intra în cortul întâlnirii ca sã nu muriþi.” (Leviticul 10:8-9)

Dar vinul a fost dintotdeauna o componentã liturgicã atât în Vechiul Testament cât ºi în Evanghelii. Dupã ce Dumnezeu i-a vorbit lui Iacob ºi i-a schimbat numele în Israel, pãstorul a marcat locul prin înãlþarea unui stâlp de piatrã, peste care a turnat „o jertfã de bãuturã”. La creºtini, în timpul fiecãrei slujbe, vinul se preschimbã prin Euharistie în sângele Mielului sacrificat de Paºti pentru rãscumpãrarea pãcatelor.

Totuºi, nici evreii, nici italienii nu pot fi socotiþi ca fiind robiþi patimii beþiei.

O posibilã explicaþie ne-a fost oferitã de David Small, eroul din seria de romane poliþiste scrisã de Harry Kemelman. În romanul „Sâmbãtã rabinul a postit”, sacerdotul remarca într-o discuþie purtatã cu detectivul Hugh Lanigan, ºeful poliþiei din Barnard's Crossing, faptul cã, deºi urmaºii lui Abraham, Isaac ºi Iacob consumã bãuturi la toate sãrbãtorile, numãrul alcoolicilor este mic. La fel se întâmplã ºi în cazul altor popoare, precum italienii ºi chinezii, unde familiile sunt tradiþionale, adicã sub acelaºi acoperiº trãiesc mai multe generaþii, iar bãtrânii sunt deosebit de respectaþi. Chiar dacã nu dispun de suficiente forþe ca sã efectueze munci grele, prezenþa vârstnicilor, conservatorismul caracteristic senectuþii, experienþa lor de viaþã, felul cum se ocupã de cei mici oferã un sentiment de securitate ºi de încredere în viitor. „Cinsteºte-l pe tatãl tãu ºi pe mama ta ca sã þi se lungeascã zilele în þara pe care þi-o dã Domnul Dumnezeul tãu.” (Exodul 20:12) Alte neamuri, mai individualiste, unde fiecare trãieºte pentru sine, îºi cautã remediul singurãtãþii în alcool.

Cercurile de lecturã din perioada interbelicã ºi-au propus tocmai socializarea alcoolicilor, au încercat sã le ofere un mediu binevoitor ºi o comunitate de susþinãtori, elemente esenþiale pentru recuperarea vicioºilor. Teoretic, în vremea aceea, a merge la bibliotecã însemna sã bea o ceaºcã de ceai (fãrã rom) ºi, dacã în societatea de cumpãtare se înscriseserã câteva doamne, sã ronþãie prãjiturele, în vreme ce era ascultat un lector sau se discuta despre cãrþile citite. Dar, pentru cã la noi întotdeauna se manifestã ºi un dram de originalitate, iniþiativa înfiinþãrii caselor de temperanþã a fost impusã de guvern, pusã în aplicare cu ajutorul brigãzilor de jandarmerie, obligate sã raporteze progresele periodic cãtre autoritãþile medicale.

Pare incredibil?

Citiþi gazeta duminicalã „Cultura poporului” din Cluj, care, pe parcursul anului 1925, a publicat o serie de uimitoare articole grupate sub genericul „Lupta antialcoolicã”.

Campania de temperanþã a pornit din Bucovina. În nr. 99 / 22 februarie 1925, cititorul era informat cã, la îndemnul învãþãtorului ºi/sau a preotului din diferite localitãþi, au fost înfiinþate „Tresvii”, societãþi de cumpãtare. În unele locuri, precum comunele Marginea, Bãdeuþi ori Horodnicul de Sus, s-a reuºit chiar închiderea crâºmelor. Prefectul judeþului Rãdãuþi, Dr. Emanuil Bancescu, s-a îmbrãcat în haine sãrãcãcioase ºi, precum domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a umblat prin crâºme ca sã verifice aplicarea noii legi referitoare la comercializarea spirtoaselor. Entuziastul autor al articolului extrapola efectele operaþiunii ºi supralicita posibilitãþile rezultate: „Ar fi lucru întreg atunci, când în locul unde a fost crâºma, s-ar ridica sau o casã naþionalã, sau o bibliotecã popularã sau un cabinet de lecturã sau o «Arcãºie» sau o «Trezvie», societãþi prin cari sãteanul nostru se poate lumina ºi înfrãþi cu semenii sãi de acelaºi neam ºi de aceeaºi lege.”

Oricât ar suna de ciudat, închiderea birturilor de la þarã, idee care ar da fiori oricãrui ministru de finanþe ºi ar ameninþa cu scãderea veniturilor încasate de stat, era socotitã în perioada de dupã Primul Rãzboi Mondial drept o activitate patrioticã, mai ales în noile provincii unite cu Vechiul Regat. Când a venit în Sãlaj ca sã recruteze tineri pentru armatã, dr. Odysseus Apostol a notat îngrozit: „Alcoolismul face ravagii. E cel mai mare dezastru. În judeþ sunt 846 cârciumi. O cârciumã la 255 locuitori, dintre aceste 846 cârciumi, 454 (cetiþi bine!) sunt la mâna strãinilor.” (Cultura poporului, nr. 103 / 26 martie 1925)

Faptul cã românii ºi ungurii nu se ocupau cu cârciumãritul a fost remarcat de toþi cãlãtorii occidentali. Îndeobºte, era o ocupaþie încredinþatã refugiaþilor armeni ºi evrei, iar dacã nu era nimeni disponibil, seniorul local desemna un iobag. Aºa a fost pânã la destrãmarea Imperiului Habsburgic.

În primul volum din „Transilvania ºi locuitorii sãi” de Auguste de Gérando, nobilul francez fãcea haz de necaz pe seama lipsei hotelurilor din aceastã parte de lume:

Hanurile nu aparþin celor care lucreazã acolo. Ele sunt proprietatea nobilului. Numai el are dreptul de a ridica un han în sat. Plaseazã acolo un þãran, care are ca funcþie principalã sã dea de bãut localnicilor. Cãci acolo sãtenii danseazã duminica, ori dansul te însufleþeºte ºi-þi usucã gâtul. Dreptul urmare, vinul nobilului îºi gãseºte o destinaþie sigurã. Cãlãtorii sunt trataþi asemenea unui accesoriu, deoarece nu pentru ei a fost construit hanul, ºi de aceea li se dau camere din condescendenþã, cum se face pe pacheboturile comerciale. [...] La întrebarea de rigoare: «Ce aveþi [de mâncare]?» Hangiul rãspunde: «Ce-aþi adus?»”

Pentru cã în crâºmele din mediul rural se vindeau doar bãuturi din producþia localã, pãstrãtorii ordinii publice s-au lovit de o rezistenþã fãþiºã din partea populaþiei în aplicarea noii legi. Tulburau un aranjament vechi de câteva veacuri. Producãtorul nu trebuia sã-ºi ducã marfa la târg ºi sã aºtepte pânã când se vinde, comerciantul era mulþumit de partea care-i revenea, deci amândoi ieºeau în câºtig. Banii n-au nici miros, nici etnie, nici confesiune.

Sã revenim la ciclul de articole din gazeta clujeanã.

În 1924, brigada jandarmilor din Hunedoara a luat în vizor comunele care-ºi înfiinþaserã deja aºa-numitele „case de cetire”: Simeria, Crãºtior, Zanc, Tei, Ghelari, Beriu, Almaºul Mare, Riºculiþa ºi Hârãu. Planul de luptã întocmit de cãpitanul Bãdescu ºi locotenenþii sãi, sprijinit de protopop, subprefect ºi revizorul ºcolar, prevedea închiderea tuturor cârciumilor în zilele de sãrbãtoare ºi duminica. Teoria ca teoria, dar, când dai piept cu realitatea din teren, practica te omoarã. Citãm din „Cultura poporului”, nr. 100 / 5 martie 1925:

Compania de Jandarmi Hunedoara.

 a) A avut de luptat cu anumite concepþii greºite a anumitor persoane, cari erau chemate a fi îndrumãtori ai poporului.

 b) Cu faptul cã majoritatea comunelor din acel judeþ au livezi de prune ºi meri.

Spre deosebire de aceºtia, Fãgãraºul, un alt „dulce þinut al poamelor”, a reuºit doar sã-i strângã laolaltã pe toþi intelectualii ºi conducãtorii administrativi din plasã, ca sã punã bazele unor „tovãrãºii de cumpãtare”: „E un început frumos! E greu uneori sã-i ai pe toþi la un loc.

În Þinutul Secuiesc, scaunul Odorhei, prefectura a reglementat problema de la început, permiþând deschiderea localurilor publice duminicã dupã-masã, între orele 15-19. În Braºov, socotindu-se cã populaþia „bea nemþeºte” (cu mãsurã, astfel încât omul se întoarce acasã fãrã ajutor), nu s-au fãcut nici un fel de concesii, aºa cã birturile au rãmas deschise, lucru care a provocat o vie nemulþumire din partea „anchetatorilor”: „s-a întâmplat ca tocmai cei cãrora se cerea sã se adreseze [cu îndeplinirea noilor prevederi] sã fie prieteni cu zeul Bacchus.” 

Lupta antialcoolicã” a continuat ºi în numãrul 101 / 8 martie 1925. În plasa Ciuc, sub privegherea jandarmilor, s-au înfiinþat 5 societãþi de cumpãtare, care, pe lângã acþiunile de temperanþã, ºi-au propus sã înveþe lumea cu cartea româneascã. Compania Jandarmi Târnava Mare, patria vinurilor ardeleneºti, „a avut de luptat cu populaþia din Armeniº ºi îndãrãtnicii din Ghija de Sus”, fãrã succes. Pe Valea Someºului, Dejul a raportat sec înfiinþarea a 8 societãþi pe lângã 8 posturi de jandarmi.

Deoarece doctorul Apostol a fost numit în comisia de recrutare a tinerilor ardeleni nãscuþi în 1904 ºi a fost nevoit sã se deplaseze în provincie, ºi-a continuat ciclul abia în numãrul 103 / 26 martie 1925, unde ºi-a informat cititorii despre acþiunile jandarmilor din Cluj, Mureº ºi Satu Mare. ªi pentru cã legile pot fi interpretate ºi prevederile ocolite, autorul a þinut sã atragã atenþia: „Jandarmeria a prins ºi un truc, (o ºmecherie) a cârciumarilor pentru a putea ocoli legea repauzului duminical ºi ordonanþele prefecturei. Iatã-l: au scos brevete de restaurante ºi bodegi, întrucât acestea sunt scoase de sub legea repauzului.

Ziarul „Clujul Românesc” din 14 iunie 1925 a dat ºtirea cã harnicul medic militar a fost premiat de Ministerul Sãnãtãþii cu suma de 5000 de lei „pentru o conferinþã contra beþiei”. Precum am aflat din aceeaºi sursã, „þapul de bere” (paharul de 300 ml) tocmai fusese scumpit de la 7 la 9-12 lei de cãtre „producãtorii speculanþi” (preþuri de varã toridã), astfel încât un calcul simplu ne aratã cã premiul reprezenta echivalentul a 20 navete cu câte 20 de sticle de 1/2 l.

 

Comentarii cititori
sus

Adrian Popescu

 

 

Roma, caput mundi

 

3.

Am ajuns, pe nesimþite, la vârsta când nu mã mai atrag cãlãtoriile lungi, la Cinque terre, sau pe cãrãrile Umbriei, nici  plimbãrile istovitoare la Ostia Antiqua. Nu mã mai trezesc pescãruºii, cum stau lungit ca un hippy pe bãncile de piatrã din faþa Stazione Santa Lucia, nu mai urc apoi fericit în trenul de noapte spre Roma. Nu aº mai fi în stare sã aºtept rãbdãtor deschiderea porþilor la Sant’Apollinare in Classe, sau la San Marco. Azi, ºtiu, în schimb, cum sã intru la prima liturghie, de la San Marco, pe care portiþã, sã fraternizez tãcut cu oamenii locului, participând, solidar cu ei în Domnul, la Jertfa Euharisticã ºi dupã „Ite,missa est” sau „La Liturgia è finita. Andate in pace!” sã ajung recules, pios, aproape de mormântul de piatrã al Apostolului, care vegheazã ºi asupra Cetãþii Serenissimei. Azi, prefer mesele de la cofetãria Canova, din animata Piazza del Popolo, aleg, de obicei, masa unde am stat cu graficianul Eugen Drãguþescu, vorbind despre poezie ºi arte, contemplu Obesliscul, terasa care domina Pincio, blazonul papal al lui Alexandru al VII-lea (cele cinci coline ale Familiei Chigi) de pe Porta del Popolo. Liniºtita osterie Orsetto. Acum, la o masã de acolo scriu. Nenumãraþii „romei”, cum erau numiþi pelerinii, veniþi de pe tot mapamondul sã se închine la altarele celor cinci (Sopra) bazilici din Roma (dintre ele prima era, desigur, San Pietro in Vaticano) intrau pe Porta del Popolo în Cetatea eternã. La vârsta pe care o am, simt o chemare inexplicabilã sã mã plimb ore întregi prin Forul roman, sã stau lângã cele trei coloane rãmase din Templul Dioscurilor, tot sunt nãscut în zodia Gemenilor, sau sã mã opresc la poarta Templului lui Romolo, în cella acestuia, unde se aflã acum naosul Bisericii Sfinþilor Cosma ºi Damian, am intrat, ori sã privesc  a suta oarã poarta de bronz  a Templului Faustinei ºi a soþului ei, împãratul Antonino Pio...

De fapt, împãrat, cezar, era denumirea  învingãtorului într-un rãzboi, nici Augustus nu era decât uneori numit împãrat, era propriu-zis principe. E adevãrat, Suetoniu scrie Vieþile celor doisprezece cezari, dar democraþia era unideal, dacã nu o realitate, pentru cetãþenii romani. Republica lor se dovedise  prea lentã în ceea ce priveºte deciziile rapide pe vreme de rãzboi, în epoca expansiunilor militare din primul secol, spun istoricii, aºa cã se simþea nevoia unui princeps care sã vegheze asupra luptelor interne (între patricieni ºi cavaleri, meºteºugari și negustori) ºi sã ia prompt ansamblul hotãrârilor militare. În ciuda derapajelor majoritãții principilor( împãraþilor), la Roma exista un sistem civil, militar ºi religios foarte solidar ºi solid, bine organizat, raþional ºi rezonabil, sistem întemeiat pe valori umane, pe virtuþi, potrivit, e drept, mentalitãþii vremii. Oricum altceva decât despotismul oriental, supus legilor Romei, dupã cuceririle armatelor sale, sau de dictatura romanã a lui Silla. Crimele, abuzurile, capriciile ºi arbitrariul conducãtorilor Imperiului roman erau sancþionate în cele din urmã de Senat. Mã învârt pe lângã Curia Iulia, sediul antic al Senatului, unul dintre ele, zidul construcþiei de cãrãmizi, maroniu, înfruntã de secole nu doar intemperiile, ci însuºi timpul, clãdirea a fost refãcutã de mai multe ori, din primele veacuri, ultima restaurare e din 1936, aici, mai cu seamã, aveau loc, spuneam, adunãrile senatorilor, purtãtorii de laticlava, ale cavalerilor, purtãtori de mai modesta angusticlava, banda de purpurã mai latã pe toga primilor, mai îngustã, potrivit rangului  social secund la cei din clasa cavalerilor. Îmi imaginez  unde se afla scaunul de judecatã al lui Augustus, sella curulis, în formã de X, modelul, ca atâtea alte lucruri, provine de la înþelepþii etrusci. Etruria acopera teritoriul Umbriei de acum, dar ºi din epoci mai îndepãrtate. Vãd cu ochii închiºi garda, pretorii, solicitanþii, patricienii din Urbs, bogaþii din Puteoli, cu villele lor elegante pe malul mãrii, sau cei de la Izvoarele Clitumnului, din Umbria, din patria lui Propertiu, dar ºi a unui sfânt poet Francesco d’Assisi. Paznicul îmi aminteºtecã a trecut ora de vizitã..    

Poetul florentin Piero Bigongiari mi-a acordat un interviu la Rimini, în holul hotelului Ambasadori, dincolo de evocarea adolescenþei sale literare, am reþinut opiniile despre poezie ale acestui reprezentant  major al ermetismului italian interbelic – face parte din „triada poeþilor ermetici florentini” (cu Mario Luzi ºi Alessandro  Parronchi) teoretizând „spatiul absenþei” din lirica ermeticã,  redescoperind la maturitate prospeþimea colocvialã. Emblematicii plopi, iubiþi din adolescenþã, mereu, ar fi, dupã el, o imagine a poeziei sale. Celui care scrisese volumul de poeme Con dito in terra vorbea despre o legaturã între spiritual ºi literar, religios ºi ermetic ...

Un jurnalist catolic celebru, Vittorio Messori, tradus cu câteva titluri la Humanitas, printre care o carte de convorbiri cu Ioan Paul al II-lea, a vrut sã-mi  ofere o convorbire informalã, dar caldã, tot la Rimini, în alt an, oaspete, ca noi, românii, la Meeting per la pace, eveniment anual important pentru Miºcarea religioasã Comunione e Liberazione. O vreme am corespondat cu Signor Messori. Au fost  primii intelectuali italieni laici, dar cu formaþie religioasã catolicã, doi scriitori de anvergurã pe care i-am admirat pentru coerenþa lor ideaticã. Profesoarei de românisticã, legendara centenarã Rosa Del Conte, i-am fãcut, cum am ºtiut, portretul de universitarã, de iubitoare a literaturii noastre, aºa cã nu revin. Trei figuri ale culturii italiene, unde vechea ºi temeinica Europã o regãseam vorbind limba italiana modernã.

Pe Don Luigi Giussani, fondatorul amintitei Miºcãri religioase, un preot apreciat de Ioan Paul al II-lea, un autor de numeroase volume de educaþie creºtinã, începând cu Sensul religios, traduse în zeci de limbi, pe care  Benedict al XVI-lea îl citeazã, am avut prilejul sã-l ascult la reuniunile din La Thuille, în Val d’Aosta, în câteva veri, chiar sã schimb câteva cuvinte despre poezie ºi religie. Fostul profesor de la Universitatea Sacro Cuore din Milano fiind un bun interpret al literaturii universale moderne, recomandându-l tinerilor C.L-ini poemele unor Montale, Clemente Rebora, T.S. Eliot (Corurile stâncii) sau pe unii poeþi ruºi contemporani (Andrei Voznesenski). Pentru mine aceste dialoguri la maturitate cu intelectuali italieni de prima mânã m-au întãrit, spiritual, mi-au confirmat justeþea unor opþiuni culturale. Nu mai spun de prietenia cu mulți preoþi italieni, sau cu multe familii de medici, care m-au primit fratern în casele lor, la Cesena, în special, mi-au deschis ochii la temeinicia unei civilizaþii unde încrederea în celãlalt, solidaritatea umanã, onestitatea ºi credinþa sunt fundamentale.

Aceasta-i Italia mea, o rețea de prietenii de la nord, Liguria lui Sbarbaro ºi Montale la sud, Sicilia lui Tomasi di Lampedusa ºi a profesorului Nicola Di Girolamo. Geografia devine istorie ºi empatie în Italia.

  

(Vezi aici un alt fragment din Roma, caput mundi)

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey