•  George Banu


sus

George Banu

 

 

Am plãtit cu viaþa mea pentru a vedea teatru altundeva...

Afirmaþi cu un soi de jubilaþie amarã în debutul cãrþii „Iubire ºi neiubire de teatru” cã viaþa dumneavoastrã a stat sub semnul unui permanent entre-deux, acea zonã a intermediarului cu care se ocupã ºi se defineºte inclusiv teatrul. Vorbiþi, precum Cioran odinioarã, de un sentiment al sfîrtecãrii, acel l'écartèlement pe care gînditorul exilat la Paris îl definea drept naufragiu într-altã limbã. Cel care s-a deplasat de la axa sa nativã pe meridiane strãine ºi a adoptat un alt grai va sfîrºi, profeþea mizantropul român, prin a-ºi „schimba identitatea ºi chiar decepþiile”. Dupã atîþia ani de metamorfoze, decepþii, iubiri, întîlniri ºi opoziþii cine este Georges Banu din spatele lui George Banu?

Întrebare dificilã ºi, dacã aº ºti, m-aº opri din drum cum sînt tentat uneori sã o fac. Nu pentru cã am gãsit ci pentru cã sînt obosit sã mã confrunt cu aceeaºi condiþie. Cu imposibilitatea de a mã resemna ºi aceea de a opta pentru o certitudine. Fãrã îndoialã cã teatrul însuºi e vinovat ºi condiþia mea incertã de „spectator” care îmi impune sã mã confrunt constant cu eºecuri „reciclate”: acela de actor, de scriitor, chiar de... profesor. Cine sînt nu ºtiu, ºi cine aº fi vrut sã fiu nu ºtiu. Dar poate proba cã încã trãiesc provine tocmai din nerezolvarea contradicþiilor, din permanenþa lor!

Aþi ajuns la Paris la 30 de ani, în 1973, cu o identitate culturalã deja certã ºi spuneþi în „Parisul personal. Autobiografie urbanã” (Nemira, 2013) cã acolo aþi descoperit ºi consolidat „focare proustiene diseminate în tapiseria” oraºului. Sã mai rãmânem o vreme în România: ce astfel de „focare” aþi lãsat în urmã, în þarã, cu gândul poate cã nu le veþi mai revedea vreodatã?

„Focarele mele proustiene", ca sã citez acest termen puþin preþios, se rãriserã cãci ele erau mai degrabã constituite din prieteni care plecau sau doreau sã plece. Între noi deseori vorbeam despre acest gînd, despre aceasta perspectivã... ºi nu cultivam nostalgii, familiare sau teritoriale, apriorice. „Focarele” mele erau ei, prietenii ºi pe ei ani de zile i-am cãutat în lume sau aºteptat la Paris.

Cine erau aceºti prieteni? ªtiu cã vã pregãtiþi sã scrieþi parte a treia a trilogiei „Parisul personal” în care, aºa cum mãrturisþi în „Parisul personal. Casa cu daruri” (Nemira, 2015), veþi evoca ceea ce numiþi „personajele mele”. Sau prindeþi aici inclusiv personaje ale unor spectacole care v-au amprentat memoria afectivã ºi culturalã?

Din nou, o întrebare ce implicã o radicalã privire asupra celui ce eram acum mulþi ani. Cît de ciudat poate pãrea, nu eram ataºat decît perspectivei de a nu-mi rata viaþa, de a nu trãda ºi de a nu împlini ceea ce începusem. ªi acest sentiment era comun cercului de prieteni cãruia îi aparþineam chiar dacã nu o împãrtãºeam între noi explicit. Noi începusem viaþa altfel decît precursorii noºtri ºi degradarea progresivã a climatului cultural dupã intrarea armatelor Pactului de la Varºovia în Praga se resimþea zi cu zi. Expresia-cheie pentru a interzice era „în contextul actual” – noi eram solicitaþi sã nu tulburãm, sã nu agravãm, sã nu periclitãm securitatea þãrii! Ceauºescu impunea, din teama ºi dorinþa de nu-ºi periclita puterea, retragerea libertãþilor – atunci a fost interzis Iona al lui Sorescu, în regia lui Andrei ªerban, cu George Constantin, atunci o carte de a mea pregãtitã pentru Editura „Eminescu” a fost opritã etc! Totul prevestea sfîrºitul epocii noastre! ªi, neliniºtiþi, ne întîlneam, discutam ºi asistam la aceastã mutaþie ce se desena progresiv. „Focarele” mele nu au fost nici locuri – poate „Doi Mai” evocat de curînd ca un loc mitic – nici de alte posesii, nu mã temeam sã mã despart de ele. Prietenii îmi erau apoape ºi toþi ne pregãteam de plecare, unii plecaserã înainte: Andrei ªerban, Radu Penciulescu, Eugen Iacob, Basarab Nicolescu, Costin Miereanu. Apoi au venit Iulian Mereuþã, Niky Wolcz, Ivan Helmer, Petre Rado, Virgil Tãnase, Mircea Veroiu – ne „înstrãinam" în comun. ªtiam cã nu ne vom despãrþi ºi regãsi. Nostalgia plecãrii nu mã crispa, ci mai degrabã teama perspectivelor, a viitorului. Nu aveam puterea de decizie a lui Eugen Iacob, dar el m-a influenþat ºi m-a convins. ªi azi îi mulþumesc... cîþiva prieteni au rãmas în þarã, dar distanþa nu a afectat relaþia noastra. Cînd am revenit, ea era intactã: Cristina Corciovescu, Alexa Visarion...

Spuneþi cã aþi plecat intuind cã Tezele din iulie vor trage oblonul peste libertatea de expresie pe care intelectualii români o savuraserã pînã atunci. Probabil cã vremurile erau mai complicate decît putem noi ºti azi, dar credeþi cã dacã N. Ceauºescu rãmînea la fel de „liberal” ca pînã atunci aþi fi rãmas? Se fãcuse artã serioasã ºi s-a mai creat ceva ºi ulterior, chiar dacã degradarea vieþii artistice, a vieþii în general, a fost o evidenþã. Mã raportez la faptul cã azi trãim în libertate, Ceauºescu nu mai e, ºi totuºi românii, inclusiv artiºtii, pleacã pe capete. Nu cumva românul dezerteazã prea repede, atras de miraje (Parisul, oui...), pentru ca mai apoi sã gãseascã explicaþii pentru lipsa sa de rezistenþã moralã? Ce s-ar întîmpla cu o þarã dacã ar pleca toatã elita la un moment dat? Ar rãmîne doar „poporul” sã priveascã ce s-a creat pînã atunci, un muzeu al agoniei de a fi?

Nu am tentat niciodatã discursuri generaliste. Noi am plecat, mulþi, în prima parte a anilor `7O  cãci profitasem de o perioadã de temporarã destindere ºi pentru cã nu suferisem adînc de rigorile intelectuale precedente, cred cã nu eram înarmaþi, nici pregãtiþi sã rezistãm înnegurãrii care se anunþa. Eu, cel puþin! Mã temeam de ceea ce urma sã vinã ºi de ceea ce riscam sã devin... Sfaturile nu servesc, în afarã de unul: „cautã sã ºtii ceea ce îþi e þie necesar pentru a te împlini". La 1848, intelectualii, contaminaþi de revoltele franceze reveneau de la Paris, convinºi de misiunea lor, de vocaþia lor. Acum responsabilitatea destinului naþional se impune în alþi termeni ºi solidaritãþile se constituie diferit; nu atît naþional, cît individual ºi generaþional. Dar mai ales în funcþie de specialitãþi ºi orizonturi de aºteptare. Nici un cineast nu pleacã... toþi informaticienii viseazã California. Nimeni nu poate da lecþii. Sã-l blamãm pe Brâncuºi cã a plecat ºi sã regretãm cã Pallady s-a întors? Greºelile ºi împlinirile, în acest domeniu, sînt autobiografice.

În splendiul eseu „Nocturne” (Nemira, 2013) cãutaþi umbrau Euridicei ca altãdatã Orfeu (cu luciditatea oferitã totuºi de raþionalitatea modernilor). Spuneþi acolo cã vreþi sã depuneþi mãrturie pentru modernitatea slãbitã, ajunsã la apusul ei, acel moment în care artistul s-a instalat în „noapte”, evanescenþã, într-un nihilism care vestea, iatã, postumanul. Mi-a atras atenþia o spusã a lui Roland Barthes, citat de Ion D. Sîrbu (un „rãmas” care a scris în nopþile sale craiovene cartea despãrþirii de Europa), ºi care a exprimat spre finalul vieþii aceastã neîncredere ultimã: „Dar dacã modernii se înºalã? Dacã nu au talent?” Bãnuiþi ce anume l-ar fi fãcut pe Barthes sã exprime aceastã îndoialã puternicã ºi ce anume a încercat sã ne sugereze?

Barthes a fost asociat unui curent desemnat de un fost elev al sau, Antoine Compagnon,  „Antimodernii”. E un dignostic just în ce-l priveºte pe Barthes, care a fost pentru Franþa un alt Cãlinescu, nici el receptiv la moderni, cu excepþia lui Sorescu. Dar aici intervine distincþia necesarã între „modernii” care se disociazã de tradiþie pentru a o „reanima” ºi „moderniºtii” care o exclud pentru a o „îngropa”. La „moderniºti” efortul de rupturã se afirmã programatic ºi explicit. La „modern”, însã, nu, cãci ei fac din arta „reînnoitã” ºi nu din provocare raþiunea lor de a fi. Grotowski a fost un „modern”, aºa cum Brâncuºi a fost un „modern” ºi nu un „modernist”. Kantor din prima perioadã s-a manifestat ca „modernist” prin happening-uri ºi instalaþii scandaloase, dar fãrã posteritate, pentru a deveni, tîrziu, la sfîrºit de viaþã, „modern”. ªi vreau sã citez o frazã care-mi serveºte de confirmare: „Cînd am îmbãtrînit am pãrãsit autostrada avangãrzilor ºi am luat-o pe poteca cimitirului.” Asta l-a salvat! „Moderniºtii” sunt inteligenþi – Marcel Duchamp, Tristan Tzara o confirmã – ºi „modernii” talentaþi – Matisse sau De Chirico. Singur Picasso le aparþine cînd unora cînd altora. Dar el e unic!

Tot în Iubire si neiubire de teatru citați un vechi adagiu: „Dacã vrem sã trãim fericiți, trebuie sã trãim ascunși”. Descartes spunea și el ceva asemãnãtor, deși diferit prin intenție și scop: Larvatus prodeo (Înaintez mascat). De ce ar trebui sã ne ferim de a trãi în vãzul celorlalți (comuniune), fãrã a pierde desigur acea privacy pe care o reclamã omul modern, de ce atîta nevoie de mascã? Nu cumva omul se teme cã-și va pierde nu doar umbra, ci și ipostasul, chipul sãu adînc primit de la naștere?

Invitaþia la „ascunziº” pe care o citaþi era formulatã în Franþa pe vremea ocupaþiei germane ºi servea de conduitã celor care îºi propuneau sã continuie sã creeze în acel context sumbru, violent ºi irespirabil. Oare nu era aceasta ºi condiþia artistului „disident” în comunism, de la Soljeniþîn la Havel? A trãi ascuns pe vremuri negre nu însemna a avansa „mascat”, ci doar a supravieþui „protejat”! Oare în Chile, sub Pinochet, nu trebuia sã adopþi o „strategie” similarã, iar în China lui Mao puterea nu-ºi fãcuse un program din a-i detecta ºi sancþiona pe artiºtii refugiaþi la „umbra” lumii...? Apoi situaþia s-a modificat ºi termenul citat a cãpãtat un alt sens: în epoca mediatizãrii generalizate, a expunerii rapide ºi a supraevaluãrii produselor artistice „a te ascunde” presupune o rezistenþã. Un refuz de a participa la „societatea de spectacol” cum definea Guy Debord societatea occidentalã. ªi din aceastã perspectivã meritã înþeles titlul recentului volum cu texte de Henri Michaux: „E sigur, nu” – nu premiilor, nu celebrãrilor. Aceasta-i era conduita în care se încredea. ªi o fãcea nu pentru a se „disimula”, ci pentru a-ºi prezerva rezistenþa „secretului”. Ca Beckett de altfel! Discuþia se poate prelungi... Hemingway nu s-a sinucis oare din prea multã luminã? Iar Magritte nu s-a deavulat (de la aveuler, reducere la neant n.m. N. C) din abuz de vizibilitate.

Aveți acasã în colecția personalã statuete sacre, pe care le colecționați în cãlãtoriile dumneavoastrã prin lume. Cînd reveniți și contemplați în orele de rãgaz acele reprezentãri ale sacrului ce fel de sentiment întrezãriți la plonjeul în lumea noastrã desacralizatã, dincolo de „incertitudinile umanului” pe care le detectați în aceste reprezentãri ale unor arte strãvechi? Resimțiți inclusiv acea teroare, acel numinos care se degajã uneori din lucrurile stranii pe care le privim cu spaima cã ne-ar putea „privi” și ele?

Întrebarea i-a fost pusã adesea lui Freud, colecþionar nevrotic de statui ce-i umpleau biroul! Fãrã nici o comparaþie – de altfel el poseda statui greceºti, iar eu, în principal creºtine – situaþia e similarã. Statuia se impune ca o certitudine, ca o permanenþã în lumea actualã lipsitã de structurã ºi în permanentã transformare. Statuile creºtine ºi mai ales Iisuºii care-mi strãjuiesc biroul îmi apar ca personificãri ale unei vocaþii ce o afirmã. Nu religia le motiveazã prezenþa în jurul meu ci plãcerea de a le regãsi, stabile ºi fidele, ca obiecte de artã „antimoderne”, vechi, arhaice, ca invitaþii de a mã confrunta cu aceste exemplare umane ale devoþiunii ºi suferinþei. Ce e Iisus rãstignit – ºi nu cel nãscut la Crãciun – decît o expresie a dãruirii pentru o cauzã ce-l depãºeºte? La cîþi oare dintre noi nu ne-au lipsit ºi cauza ºi forþele!

Sunteți un cãlãtor neobosit, un girovago (un soi de nomad, ar însemna) cu expresia lui Ungaretti din splendidul sãu poem cu acelaºi titlu: „In nessuna parte/ di terra/ mi posso/ accasare/[...] Godere un solo/ minuto di vita/ iniziale/ Cerco un paese/ innocente.” Sunteți, ca și eroul lui Ungaretti, întotdeauna „strãinul”, cãutați ca și acela, o „țarã inocentã”?

Cînd am sosit în Franþa eram pasionat de un titlu, fãrã a fi citit atunci romanul lui Kundera: „La vie est ailleurs” – „viaþa e altundeva”. Poate ºi de aceea, ºi nu doar pentru cauze istorice, m-am îndreptat spre altundeva... apoi undeva, lîngã Luvru, un prieten, azi pierdut, mi-a spus: „ce-mi place la tine e cã nu crezi niciodatã cã adevãrul se aflã acolo unde eºti tu”. Observaþie justã dar totodatã constatare criticã! Din aceastã neputinþã am circulat, lipsit de certitudini, am cãlãtorit mînat de apetitul de relativizare a teritoriului local, a valorilor sale imobile. ªi stînd de vorbã cu o prietenã care pregãtea un volum de eseuri ce-mi era consacrat am descoperit împreunã titlul care-mi definea conduita de „spectator”: „Les voyages ou l'ailleurs du théâtre”. Am plãtit cu viaþa mea pentru a vedea teatru altundeva, în alte locuri ºi sãli. Acest apetit de „plural” m-a determinat, ºi totodatã suspiciunea faþã de „singular”, postúri refractare la „relativizare” prin comparaþie. Cînd circulãm ne îndoim ºi cãutãm „altundeva”. Voiajul e o sursã de plãcere dar, la origine, dintr-o îndoialã se decide.

În cartea sa, „Teatrul”, David Mamet, insurgentul dramaturg american, afirmã cã singurul scop adevãrat al teatrului este sã distreze publicul. E opinia unui american care e confruntat cu piața, dar și cu acel gust popular care nu dã greș: cei mai buni sunt cei care fac succes de casã și intrã în inimile (eventual, minþile) oamenilor. Prea multã sofisticare intelectualã stricã, ne explicã Mamet mai încolo – spectatorul nu e interesat de inteligența autorului,  a regizorului, nici de carisma lui (culmea, pentru noi, românii, dã ca exemple negative munca unor Liviu Ciulei sau Andrei Șerban în SUA!), ci de lucrul bine fãcut. Noi europenii gîndim, credem cã arta e pentru elite, nu pentru vulg (sigur, acela îºi are și el arta lui, dar nu ne intereseaza prea mult...).

O rostire provcatoare... nu ce spune el, ci ce face el conteazã! O declaraþie „americanã” formulatã cu aroganþã ºi vulgaritate! Cum sã nu te enervezi auzind asemenea vorbe în anul aniversãrii lui Shakespeare. Dincolo de Ocean „Hamlet” e o insultã – Obama a fost injuriat ca un „Hamlet al timpurilor noastre” – aici, în vechea Europã, el rãmîne, ca ºi Iisus, un om confruntat cu o menire ce-i depãºeºte forþele ºi o asumã fãrã a se „distra”.

Sunteþi un om cãutat, un profesionist cerut de festivalurile de teatru, ºef de jurii internaþionale, expert pe a cãrei reputaþie se bazeazã cei care vor sã facã lucruri profesioniste. Veniþi la Sibiu, la Craiova, în Bucureºtiul studenþiei, acolo unde vã revedeþi vechii ºi mai noii prieteni, sunteþi la curent cu ce se întâmplã în teatrul românesc. Ce credeþi cã se întîmplã în teatrul românesc, domnule Banu, în raport cu mișcarea teatralã din Europa, din lume, la ora actualã? Sîntem sincroni, am rãmas nițel în urmã, suntem iar în avangarda culturalã sau nimic din toate astea nu se poate spune cu toatã gura?

Teatrul românesc confirmã ºi se alãturã mutaþiilor actuale: apariþia unor tinere generaþii, impulsul „jeunist” ca valoare promoþionalã, constituirea unor echipe cînd artistic dictate, cînd agresiv impuse. „Noul val" – aici ca ºi altundeva – se manifestã! Din pãcate, spectacolele regizorilor ajunºi la deplina maturitate nu cunosc ecoul internaþional al figurilor de referinþã din Germania, Polonia, Lituania, Flandra. Aceasta produce un anume sentiment de izolare, de insularizare. Dar în Franþa, situaþia nu diferã! Acum cineaºtii sînt la pupa vaporului, aºa cum acum treizeci de ani era invers. În Polonia s-au schimbat lucrurile: cineaºtii, odinioarã celebri, le-au lãsat locul oamenilor de teatru. Un echilibru constant dezechilibrat. Nimeni nu-i poate explica nici motiva miºcãrile.

Interviu de Nicolae Coande (apãrut ºi în revista „SpectActor”, nr. 1/2016)

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey