•  Ruxandra Elena Dragoescu
•  Rodica Mixich


sus

Ruxandra Elena Dragoescu

 

 

Înstrãinarea

 

Mã aºez la masa din bucãtãrie, transformatã ad-hoc în birou de scris, cu privirea fixã la praful de douã degete de pe pervaz. În niciun caz nu am de gând sã mã ridic sã îl ºterg: am treabã, mi s-a cerut sã scriu despre «înstrãinare». Am decis sã scriu de mânã, nu dintr-un tabiet de scriitor, ci pentru cã am calculatorul stricat, urmând ca zilele urmãtoare sã rezolv problema.

Scriu cu litere de tipar cuvântul, pe post de titlu. Am o caligrafie neglijentã, dezordonatã, plinã de tãieturi, mâzgãlituri, sãgeți care trimit idei în toate direcțiile, într-un mod haotic, sfârºind prin a nu mai trimite nicãieri. Literele sunt deseori nervoase, parcã se încalecã unele cu celelalte, arareori sunt unite. Când ºi când sunt neterminate, lãsate fãrã picioruºe sau codițe,  ºi adesea, o literã încearcã sã le domine pe celelalte, lãbãrțându-se pe trei rânduri. Dar ce e de-a dreptul enervant e faptul cã scriu un cuvânt în italianã ºi altul în românã, chiar ºi când e vorba de lista de cumpãrãturi: aleg cuvântul cel mai scurt din cele douã limbi. Acum zece ani, aveam un scris ordonat, chiar frumos, cu litere delicate, de copil silitor.

Îmi place cuvântul înstrãinare, ºi dau sã scriu prima frazã, când realizez cã am scris greºit: lipseºte litera n din cuvânt. Î(strãi)nare. Gândul îmi zboarã la straie. Dar dacã a te înstrãina ar însemna, în loc de a te îndepãrta sau a trãi departe, printre strãini, a te lepãda de straie? pentru cã reflexivul implicã voința ta, ºi poate cã nu e mereu aºa. Poate cã înseamnã a deveni tu însuți un strãin, fãrã voia ta.

Mi se pare cam forțat. Divaghez ºi nu am scris niciun rând, ºi am doar douã ore la dispoziție. Nu devii un strãin pentru cã pleci. Dacã ai fi rãmas, ai fi devenit tot un strãin: adolescentul e schimbat fațã de copil, adultul nu se mai recunoaºte în adolescent, iar bãtrânul îºi aminteºte nostalgic de copilul care a fost.

Strãini sunt ºi ceilalți fațã de tine: oamenii ãia despre care nu ºtiai nimic, pe care ți-i imaginai aidoma ție. Dincolo sunt arºi de soare, au ochii ieºiți din orbite, au mers ºi apucãturi rudimentare. Au pãrul vâlvoi, câlți. Consumã carne de om. Oamenii ãia mã sperie. Trebuie sã stau departe de ei. Dar nu pot: eu am venit de departe, nu pot sã mã țin departe. Eu sunt departe.

Îmi scutur praful imaginar de pe haine, corectez cuvântul înstrãinare ºi scriu pompos primele fraze :

Sunt aici sau dincolo? ªi unde începe dincolo ºi unde se terminã aici? Dincolo e aici iar aici e dincolo? Nu cumva am trecut hotarul? Pesemne cã mã aflu în Valea Uitãrii.

Sunã la uºã; abandonez uºor enervatã masa de scris ºi mã uit prin vizor: unul din vecini, nu unul oarecare, ci unul din rasa cea mai nesuferitã a vecinilor, a celor care îºi petrec tot timpul spionându-i pe ceilalți. Prin vizor îl recunosc dupã negul proeminent din vârful nasului. Sunt tentatã sã nu îi rãspund, dar odatã a sunat la uºã vreo douã ore strigând cã ºtia cã sunt acasã.

“Hei, România, iar ai udat prea mult florile ºi mi-ai murdãrit terasa. Când o sã înveți un lucru atât de uºor?”

“Și acum ce pot face? Vã pot ajuta cu ceva?”

Se uitã la mine în timp ce eu îi vorbesc prin uºa întredeschisã, se uitã peste mine. Privirea îi face un salt, ca apoi sã încerce sã învãluie totul, sã cântãreascã dintr-o privire dezordinea, praful, vasele nespãlate. Observ la timp ºi îl blochez, închizând ºi mai mult uºa.

“Eu aº avea treabã.”

“Ce treabã?”

O întrebare care sã te facã sã îi rãspunzi urât. Cred, de altfel, cã am schițat o grimasã.

“Treabã.”

În sfârºit pleacã. Vecini ca el am avut ºi în Bucureºti. Oameni singuri, în fond, triºti ºi care cautã compania altora, a unor strãini, care sunt însã prea ocupați cu propria strãinãtate. Stângãcie de ambele pãrți. Oameni care vor continua sã trãiascã despãrțiți pentru cã nu au curajul sã se deschidã.

Mã întorc la masã. Iar divaghez ºi a trecut o orã. Continui sã scriu:

Valea Uitãrii Mele seamãnã mult cu cea din poveste. Nu mai țin minte cine sunt, am îngropat (sau estompat) amintirea vieții mele anterioare. Am rãtãcit drumul care mã duce la granița între cine am fost ºi cine sunt acum. Lucrul ãsta este teribil pentru cã nemaiºtiind de mine, risc sã mã pierd. Nu mai ºtiu de unde vin ºi deci risc sã nu ºtiu încontro mã îndrept. De unde începe devenirea mea. Cãci despre asta e vorba, asta mã intereseazã.

Mã opresc din scris. Pãrerea mea e cã o ecuație îmi guverneazã viața de emigrant:

Ce sunt e rezultatul a ce aº fi putut fi (restul din ce am fost plus ceea ce am rãmas) plus ceea ce am adãugat.

Baliverne. De ce mi se pare atât de important ce voi deveni fațã de ce voi fi devenit? Pentru cã sunt aproape maniacã în a mã analiza? Sau mai degrabã din  remuºcarea de a mã fi dezamãgit? Îmi este foarte greu a trãi cu mine însãmi. Dar eu mã aflu aici, în Valea Uitãrii, nimic nu schimbã asta, nici cum am ajuns aici, nici cine am fost, nu are importanțã nici mãcar dacã am vrut EU sã ajung aici. Trebuie sã respect regulile jocului ãsta perfid.

Reiau scrisul :

Cea mai mare tentație ºi țin neapãrat sã subliniez, în fond, cea mai mare greºealã, este aceea de a rãmâne ancorat în trecut, urcându-l pe un piedestal. Traiul în Valea Uitãrii trebuie sã fie unul în care trecutul sã nu aibã mai multã greutate decât prezentul. Nici viitorul nu trebuie sã îți condiționeze existența, nu atât din cauza imposibilitãții de a îl prevedea, cât mai ales pentru cã este  un pãcat capital în Valea Uitãrii sã  trãieºti într-un posibil viitor sau în trecut.

Mã opresc ca sã îmi fac o cafea. Deºurubez espressorul napoletan, torn cafeaua sub forma unui vulcan, dupã moda napoletanã. Atenție, cafeaua nu trebuie presatã, iar cafetiera trebuie sã fie atât de plinã încât sã parã cã stã sã erupã. În scurt timp bucãtãria se umple de un miros care îmi gâdilã nãrile.

Tot nodul problemei sunt aºa zisele rãdãcini. Dupã mine e o problemã gãunoasã. Noi nu avem rãdãcini, noi credem cã le avem, dar suntem în realitate solitari. Noi ne-am fi putut naºte oriunde. Am fi putut fi oricine. Uite, eu am degete lungi, subțiri, mâini frumoase. Aº fi putut deveni o  pianistã. Da, sau o violonistã. Continui sã scriu:

În Valea Uitãrii timpul ºi spațiul suferã o fragmentare, o descompunere. Ãsta e principiul dupã care se conduce lumea mea ºi în acelaºi timp este unicul remediu al mizeriei mele. Pânã ºi cuvintele, acea muzicã a ființei,  ce îmi îmbracã existența, sunt transfigurate. Nu mai au sens fiindcã le pronunț în altã limbã. Le gândesc în altã limbã. Surprinzãtor, uitarea nu e determinatã de lipsa amintirilor, ci de lipsa cuvintelor. Cuvintele învãluie o realitate. Cuvintele creeazã percepția unei realitãți.

Iau o gurã de cafea:

Îmi vine în minte exemplul unui poet: necunoscut în Valea Uitãrii, cum de altfel era necunoscut în patria sa. Un mare poet , nevoit sã abandoneze România în vremuri mult mai tulburi decât acum. Ajuns în  Valea Uitãrii franceze, a recreat ºi descompus cuvântul. Numele lui este Gherasim Luca. El este mãrturia cã poți sã uiți de unde vii atât cât trebuie, fãurind cu uneltele pe care le ai la îndemânã, un nou limbaj sau un nou Tu. Sã te lepezi de straie, de acea încãrcãturã emoționalã atât de sterilã, de remuºcãri, sã îți regãseºti eul acolo unde te afli. Mai bine decât sã trãieºti suspendat. Sau, de ce nu, sã te întorci, ºtiind cã te aºteaptã Moartea din poveste, moartea care te priveºte în ochi ºi se hlizeºte la tine : « Ce, credeai cã îti va fi mai bine aici ? cã îți va fi fost mai bine ? »

 

Îmi sunã celularul. Trebuie sã rãspund. E doamna doctor. Ãsta e riscul meseriei, dacã pendulezi între douã realitãți. În Valea Uitãrii sunt scriitoare. Dincoace fac curãțenie.

“Alo.”

“Bunã ziua, am nevoie de tine în weekend. De data asta trebuie sã speli ºi covoarele. De acord?”

“Bine, la opt, ca de obicei?”

“Perfect.”

Cum a zburat timpul!  Trebuie sã plec peste o jumãtate de orã. Trebuie sã mã duc sã fac curat la o familie nesuferitã. Încep sã mã îmbrac: dau o privire în bucãtãrie, poate cã am timp sã spãl vasele. Sau poate cã nu. Și nu am de gând sã ºterg praful. Ce ciudat, când cureți la alții nu îți mai arde sã cureți la tine. Ce sã fac cu textul? Nu am scris nici mãcar jumãtate. Poate am timp în seara asta. 

 

Comentarii cititori
sus

Rodica Mixich

 

 

Pe verticala casei

 

Urcam scara din lemn de stejar, din plin prãfuitã, spre podul casei, în spatele unchiului meu doar cu nouã ani mai mare. În mânã țineam binoclul german al bunicului care de la început ne descurajase inițiativa de a urmãri pe cerul nopții sateliții lansați de URSS. Nici nu era de mirare atâta timp cât el asculta Europa Liberã și aștepta venirea americanilor. Eu cu unchiul meu ne aflam de cealaltã parte a baricadei de când aflasem la școalã câte realizãri are poporul sovietic în toate domeniile, inclusiv producerea ploii artificiale în caz de secetã. În 4 oct. 1957 rușii au lansat în cosmos primul satelit, Sputnik 1 sau 2, urmat și de alte sputnice, cãțelușa Laika, prima cosmonautã caninã ajunsã în cosmos a decedat din cauza stresului, în schimb primul om în cosmos, Iuri Alexeevici Gagarin a fost decorat și avansat chiar pe orbitã, de la gradul de locotenent major la cel de maior.

Acum noi urcam în podul casei ca sã vedem satelitul sovietic, ce se deplasa pe cerul nopții spuzit de stele, ca o steluțã biruitoare. În pod era cald, iar atmosfera ciudatã din cauza liniºtii ºi a nisipului de pe jos, precum ºi a unei pãsãri mari ce își fãcuse cuibul sub bârna de lemn și ne pândea din întuneric. Sub aceeași bârnã stãtea împachetat un covor persan.

Am deschis geamul din acoperișul casei și cerul s-a întins privirii noastre mai straniu ca niciodatã. Așteptam cu sufletul la gurã și ochiul în binoclul nemțesc din al doilea rãzboi mondial sã descoperim satelitul-steluțã. Era prin 1960.

- Cum nu vezi? Privește la dreapta!

- Nu vãd și gata!, zic.

cursa de soareciAm coborât scara dezamãgitã, am intrat în bucãtãrie și, pentru cã eram singurã, m-am întins pe pat sã pot visa nestingheritã la succesele și libertãțile care ne fuseserã aduse de URSS. Pe ușa dulapului de bucãtãrie urca un șoarece. Dupã naționalizarea casei noastre în care se nãscuserã și trãiserã vreo trei generații, ni s-a permis sã locuim în cele douã camere din spate. Chiar lângã ele, în fosta baie, intreprinderea de gospodãrire orãșeneascã de partid a hotãrât sã-și așeze arhiva. Șoarecii aveau cu ce se hrãni în arhiva plinã de dosare, ce cãutau la noi în bucãtãrie? Peretele comun era minat efectiv cu curse pentru șoareci: rotunde, de sârmã, cochete ca un coșuleț în care victima intra pe deasupra la brânzã și nu mai avea drum de întors, de lemn, paralelipipedice, cu 3-4 intrãri în care se murea prin strangulare și tradiționala farfurie sprijinitã pe jumãtate de nucã din care nefericitul încerca sã ronțãie. Nu sârmã ghimpatã, ci capcane de șoareci, una lângã alta și, totuși, mai scapã câte unul exact ca și în rãzboi. Mã gândeam cã pe lângã atâtea înfãptuiri de succes ar fi fost bine sã se inventeze ceva pentru prins șoareci prin care ei sã nu sufere atât de barbar. Ce importanțã are cum mor șoarecii prinși de vii într-un coșuleț cu gratii? Ar fi posibil sã aibã, oricât de bizar ar pãrea. Prezenþa unei ființe tremurând de fricã în faþa ta, acea fricã îngrozitoare, visceralã, stã mai degrabã sub semnul înfrângerii decât al victoriei.

M-a trezit din reflecție rumoarea ce se auzea din pivnițã, glasurile exasperate ale bunicii și mamei. Am coborât treptele reci și umede de piatrã ce duceau spre pivnițã. Mare, umedã, întunecoasã, pivnița avea un bec orb îmbrãcat într-o rețea de sârmã. Pe pereți era mucegai, în mijloc un puþ adânc din care se pompa apã pentru întreaga casã și care era folosit acum ca frigider, din motive pecuniare și economie financiarã. Curcanul îngrãșat și destinat mesei festive în cinstea zilei de naștere a bunicului, Sf. Petru ºi Pavel, suspendat la rece în interiorul puțului rãcoros al pivniței, cãzuse în golul adânc odatã cu speranța unei mese îmbelșugate ca „altã datã”. Altã datã!

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey