•  Albert Ildikó
•  Andrada Bãleanu
•  Daniela Crãsnaru
•  Nicoleta Dabija
•  ªtefan Doru Dãncuº
•  Mariana Dobricã
•  Lavinia Dragotã
•  Adina Mocanu
•  Ligia Pârvulescu
•  Viorel Pîrligras
•  Bogdan Popa
•  Silvia-Diana ©olkotoviæ
•  Lorena Stuparu
•  Roxana Știubei
•  Andreea Tudor
•  Bogdan Țiței
•  Teodora Vasilescu


sus

 

 

Feminitate/ Feminism

Comentarii cititori
sus

Albert Ildikó

 

 

Îmi place sã fiu femeie

 

Îmi place sã fiu femeie.Știu, nu e la modã sã mã simt bine ca femeie, în pielea mea încã netedã, cu slãbiciunea mea fizicã, cu înãlțimea mea de numai 165 cm și la o vîrstã aproape de pensie. Bineînțeles, am o meserie deosebitã - o vocație chiar! – și mã dedic ei. Și scrisului, care este mai mult un hobby fantastic și de neînlocuit. Dar sînt femeie întotdeauna și în toate înțelesurile cuvîntului, fãrã încercãri de clarificare a sensului cuvîntului. Și cu riscul de a fi huiduitã de consoartele mele nemulțumite, nerealizate și neîmplinite. Care se simt marginalizate, sentimentul fiindu-le mai acceptabil, decît recunoașterea impotenței lor intelectuale și psihice.

Eu nu doresc programele de promovare a femeii, nu cred în mișcãrile feministe și în discriminarea pozitivã a femeii (cum nu cred în discriminarea pozitivã în general).

Nu cred, ba mai mult, sînt convinsã, cã aceste specialitãți inventate de unele curente filozofice, de partide, de ideologii și de cãtre unele femei – poate moderne, deschise la minte pe vremea lor, cam anacronistice și încuiate astãzi și, într-un sens, în toate timpurile, în plus absurde, rupte de realitate în cãutarea definirii noțiunii de femeie și feminin –, servesc drept surogate, menite sã umbreascã incapacitatea lor de a defini feminitatea și esența femininã.

Cred cã fiecare dintre noi sîntem rãspunzãtoare pentru soarta noastrã: cea femininã sau cea bãrbãteascã. Cred, cã fiecare dintre noi are o menire, fie cã e femeie, fie cã e bãrbat. Știu cã trebuie sã facem fațã la încercãri, provocãri și posibilitãți, indiferent de sex. Am convingerea cã sîntem egali – noi, femei și bãrbați – în fața legii, a naturii și a Celui de Sus (dacã existã), fãrã sã fim la fel.

Femeia n-ar trebui sã ajungã șofer (șoferițã?), macaragiu (macaragioaicã?), parlamentar, conducãtor de orice nivel, sau orice altceva ca exponentã pentru nu știu ce fel de idei, din interese de partid și de imagine a acestuia. Femeia trebuie sã ajungã oriunde, datoritã darurilor intelectuale și afective pe care le are. Ca orice om!

Femeia nu trebuie sã ridice atîtea greutãți, sã alerge așa de repede sau sã sarã mai departe decît bãrbații: cu un cuvînt, nu trebuie sã facã demonstrații inutile de forțã fizicã. Așa cum bãrbații nu rãmîn gravizi (oare se utilizeazã termenul?), nu nasc copii, nu alãpteazã bebeluși, nu petrec (sau petrec numai foarte rar) nopți nedormite pînã la infinit și nu reușesc sã deosebeascã diferitele forme ale plînsului nou-nãscutului. Bãrbații ar trebui sã foloseascã forța lor pentru a apãra și a proteja femeia, cum aceasta ar trebui sã rãspîndeascã gingãșie și cãldurã suavã în jurul ei. Femeia este ființa lîngã care bãrbatul se simte bãrbat. Ea este cunoscãtoare de bine și rãu, izvorul puterii, purtãtoarea frumuseții și armoniei. Este ființa care, intrînd într-o încãpere, îi schimbã atmosfera, aducînd cu sine delicatețe, zîmbet și adierea iubirii îmbinate cu înțelegere.

Lumea ar trebui sã permitã femeii sã rãmînã femeie! Iar noi ar trebui sã îndrãznim sã fim ceea ce suntem, ceea ce simțim în adîncul sufletelor noastre. E simplu, nu?

Ah, și în încheiere, o sugestie modestã, o idee care mã bîntuie de mult, apropo de soarta țãrii. Aș gãsi cinci femei destoinice, dibace și descurcãrețe, cu mulți copii,  gospodine bune, mame grijulii și soții cu capul pe umeri, care amenajeazã și menajeazã viața familiei din salariul minim pe economie și le-aș da în mînã toate cele trei puteri ale statului, cu drepturi depline sã (re)organizeze țara aceasta, a noastrã, mare și frumoasã.

 

Comentarii cititori
sus

Andrada Bãleanu

 

 

The Fuckboy Diaries

 

Trigger warning: Feminism

În Orange is the New Black, Sophia, femeie transgender, îi spune fiului ei adolescent cum obișnuia sã își aleagã iubitele: întâi „exersa” pe fete nepopulare și fãrã încredere în sine, pentru ca apoi sã le schimbe cu unele „mai bune”. Confuz, bãiatul o întreabã „De ce ai vrea sã fii femeie într-o lume în care bãrbații se comportã așa?”.

Dar viața bate filmul. Am vãzut multe mãgãrii la viața mea, atât din partea fetelor cât și din partea bãieților: tipi care criticã fetele cu fundul pe afarã ca sã facã un compliment fetelor „decente”, tipe cãrora le place sã se expunã luându-le apãrarea acestor bãieți atunci când le este adus la cunoștințã faptul cã nu le încãlzește cu nimic pe fetele cuminți dacã le spui cã ele sunt bune de mãritat într-o postare pe Facebook. Am vãzut amuzanți care fac „scrisori deschise” pentru fetele care se machiazã, amuzante care învațã alte amuzante cum sã fie feminine, profesoare care simțeau nevoia sã îmi spunã cã nu mã îmbrac neapãrat indecent dar îmi port hainele mai nu-știu-cum și sã nu le mai port așa, dirigintele care de 4 ani trâmbițeazã cã el pentru pletele și barba bãieților merge pânã în pânzele albe în timpul consiliului profesoral, însã pentru „fetele stridente” nu ridicã nici un deget și cã fiecare gaurã nouã datã în ureche e un punct scãzut la purtare (se mai poate trece cu media 4?). Am învãțat de la 13 ani cã nu e bine sã merg singurã noaptea pe stradã (sau chiar ziua!) și la 17 ani mi s-a spus sã port pantaloni dacã plec seara de acasã. Ce legãturã au toate astea între ele? Toatã lumea are ceva de spus în legãturã cu vestimentația noastrã, mai puțin noi. Când m-am nãscut, în sala de așteptare s-a auzit un oftat: primul nãscut din generația mea era fatã. M-am sãturat de fraza „Ce frumoasã ești, pãpușe” și m-am sãturat sã aud cã prietenele mele sunt agresate pe stradã și poliția spune cã n-are ce sã le facã.

La o întâlnire unde se dezbãtea feminismul am aflat cã feministele de ieri vor sã nu mai stea la cratițã iar feministele de azi nu mai vor sã le bârfeascã celelalte fete pe Facebook, cã femeile și așa au destule și controleazã totul din umbrã, bãrbații feminiști nu înțeleg pentru ce e nevoie sã lupte feministele: au orice bãrbat vor, au job-uri și pot sã facã ce vor.

Dar feminismul nu se reduce numai la atât!

Cum adicã LGBT? Ce legãturã au bãrbații gay cu feminismul? Cum adicã e o problemã cu jucãriile de fete și de bãieți? E simplu: în epoca de piatrã femeia stãtea cu copiii și bãrbații vânau. S-a întors lumea cu fundul în sus cã nu-și mai știe nimeni rolul adevãrat! Dacã o familie e formatã din douã mame sau doi tați unde dispare mult temuta frazã „Sã vezi ce-ți face taicã-tãu când ajunge acasã!”?

Nu-mi face nimic, cã pe mine m-au învãțat ai mei  respect, nu  fricã.

Ca sã fie clar: nu-mi dau foc la sutien și nu cred cã un compliment mã obiectificã. Nu suntem ideologii ambulante: câte femei, atâtea toane, atâtea feminisme. Nu mã ofensez mai repede decât un bãrbat care aude cuvântul „feminism”.

Când mi-am întrebat o prietenã de ce nu este feministã mi-a rãspuns cu „Pentru cã nu am nevoie de nimeni ca sã mã protejeze” și mi-am dat seama cã vin atât de multe semnale de peste tot, cã social media e împânzitã de feminism pentru cã e la modã. Este la modã sã fii feministã, este la fel de la modã sã fii antifeministã. Am vrut sã-i spun cã nu despre asta e vorba în feminism, cã ești feministã tocmai pentru cã nu ai nevoie de nimeni sã te protejeze, societatea în care trãiești îți permite sã te aperi singurã și deci poți sã îi aperi pe ceilalți. Când trãiești bine ți se face fricã sã nu ți se întâmple ceva rãu și uiți cã nu ești singura persoanã de pe Pãmânt.

Anul trecut mi-am permis sã organizez un proiect care are legãturã cu conștientizarea comunitãțior LGBT în licee și crearea unui spațiu sigur. Sãptãmâna trecutã am citit un articol scris de un boșorog care spunea cã el nu înțelege de ce vor toți spații sigure, cã ce sunt alea și la ce ne trebuie political corectness, cã toate astea îi iau lui din dreptul la liberã exprimare. La naiba cu americanii ãștia, nu le convine niciodatã nimic: le-au luat sclavii și acum le-au dat dreptul și sã vorbeascã.

Anul acesta mi-a fost pusã sub semnul întrebãrii seriozitatea deoarece am avut inițiative exotice. Abia dupã 8 ani petrecuți în aceeași școalã și-au dat și ãștia din conducere seama cã eu sunt regina lesbienelor și vreau sã le convertesc toatã școala. Pot sã-i sar la gât sã-i spun cã-mi ia dreptul la liberã exprimare și cã mediul academic n-ar trebui sã fie o „grãdinițã sterilã”. Pentru cine e spațiul sigur acum? Homosexualitatea nu e contagioasã. Homofobia și ura sunt.

De când m-am nãscut mi-am dorit sã fiu bãiat (o postfeministã îmbrãcatã în zorzoane ar spune „oricum femeile sunt mai bune de atât”): am crescut printre bãieți și asta mi-a dat libertatea sã îmi explorez identitatea; aveam camera roz și mã jucam cu pãpuși iar seara îmi puneam pantaloni și plecam cu bicicleta prin cartier. Am crescut și mi-a fost rușine cu camera mea roz, cu hainele mele roz, cu pãlãriile și pantofii de lac – purtam blugi largi, tricouri negre, teniși și am început sã mã joc jocuri pe calculator ca o veritabilã one of the boys. Mã simțeam superioarã fațã de celelalte fete pentru cã în loc sã stau sã plâng dupã bãieți, eu ieșeam cu ei pe afarã și mã aduceau acasã. Nu unul, ci o gașcã de bãieți ocoleau drumul spre casã numai ca sã mã lase pe mine unde eram în siguranțã. Apoi a dat pubertatea în noi: eu am început sã mã machiez și sã port pantaloni scurți și ei au început sã își facã prietene. Țin minte și acum cã într-o zi am experimentat cu niște fard și am fost întâmpinatã cu „ești machiatã pânã-n gât!”.

Mi-am fãcut din farduri și tocuri arme și totuși tânjeam dupã tricourile largi. Mi-a luat mult sã-mi dau seama cã nu trebuie sã fiu nici una, nici alta, cã feminitatea și masculinitatea sunt chestiuni mult mai profunde decât ce ai între picioare sau ce porți, și cã poți fi amândouã. Fie simultan, fie alternant.

Cineva m-a întrebat de ce îi spune feminism și nu bãrbãțism, cã și ei plâng și îi bate lumea pe stradã.

Pentru cã atunci când un bãiat plânge i se spune sã nu mai se comporte ca o fetițã. Pentru cã atunci când verișorul meu de opt ani spune cã vrea sã facã dansuri, pãrinții lui îl duc la fotbal pentru cã dansurile sunt de fete. Pentru cã atunci când i-am spus mamei mele sã-mi ia o consolã de jocuri mi-a spus cã jocurile sunt pentru bãieți. Pentru cã degeaba suntem mai multe femei decât bãrbați pe Pãmânt, tot ei au mai multe șanse la educație. Pentru cã violența bãrbaților de multe ori provine din sentimente pe care le-au închis în ei și au putrezit, de teamã sã nu parã sentimentali. Pentru cã bãrbații care sunt victime de abuz nu spun prin ce trec.

Niște cercetãtori au demonstrat cã de fapt bãrbații și femeile nu au creierul aranjat diferit (dar nu trebuie sã crezi tot ce citești pe Internet!). Sã-mi mai spunã mie cineva cã femeia peșterii a stat la cratițã pentru cã așa voia ea și nu pentru cã i s-a dat cu bâta în cap, c-o sã-i pun cianurã în ciorbã.

Urmeazã ceva impertinent: am avut norocul, totuși, sã trãiesc în România postcomunistã, într-un oraș cât de cât dezvoltat, unde fetele nu se mãritau dupã liceu și fãrã facultate, pentru cã toatã lumea trebuia sã munceascã: femeia era doamna inginer și mamã. Și asta ni s-a transmis și nouã; bunicã-mea are mereu același discurs: „Mai întâi cariera, mamã. Apoi dragostea.”.

O fatã bunã e cuminte, amabilã, modestã și frumoasã. Un bãiat bun e ambițios, are bani și e inteligent.

 Când eram mai micã, mama mi-a spus: „Fetele sunt ambițioase, bãieții se dezvoltã mai greu, sunt mai înceți și mai leneși”. Am crescut și fetele ambițioase s-au pierdut pe drum, au rãmas doar câteva care noaptea plâng înfundat în pernã pentru cã altcândva nu li se permite; nu odatã am auzit fraza „eu nu plâng în public pentru cã nu vreau sã vadã lumea cã sunt slabã” (e nevoie și sã plângem, doar suntem sentimentale). Mã întorc la ce am spus mai sus și constat cã fetele ambițioase suferã un fel de  masculinizare pe mãsurã ce cresc, pentru cã altfel nu simt cã pot sã fie luate în serios. Unei tinere poete i s-a spus cã scrie poezie femininã (de parcã ar fi un lucru rãu!), alta a fost lãudatã cã nu scrie cu brizbriz-uri și floricele siropoase. Se pare cã e totuși o problemã cu lucrurile astea tipic feminine pe care le tot criticãm și nu le acceptãm. Nu-i bine nici sã fii o leșinatã, dar nici prea radicalã, nu trebuie sã te aranjezi prea mult, dar nici sã nu te aranjezi prea mult, nu ai voie sã faci nici prea mult, nici prea puțin sex; toatã ființa noastrã e un nici prea-prea, nici foarte-foarte. Cât tupeu sã îmi ceri echilibru dupã sute de ani cât m-ai ținut închisã pentru isterie.

Dacã spui un banc cu blonde, toatã lumea râde. Dar știi de ce sunt așa de scurte? Ca sã le reținã și bãrbații. Hahaha. Haha. Ha.

Trebuie sã fiu amabilã și sã râd la bancurile cu blonde și femei în bucãtãrie, dar dacã spun gluma asta o sã fie liniște. Trebuie sã fac tot bancuri cu blonde. Sau cu negri. Sau cu unguri. Sau cu somalezi. Sau cu țigani. Sau cu o blondã, o brunetã și o roșcatã.

La dracu’, sunt feministã, nu amuzantã; eu sunt aia care se supãrã și din cauza mea nu mai puteți sã faceți glume. Mã duc sã-mi tund bretonul foarte scurt și sã postez pe Tumblr.

 

Comentarii cititori
sus

Daniela Crãsnaru

 

 

                                                  Oh, voi, patetice sentimente eretice
                                                  Și voi, platonice atitudini ironice!


Extrem feminin


Totul e, cum v-am spus, ca la carte.
Sunt optimistã incorijibil precum somnambulii
pe muchia casei plutind.
Gheara unei liniști absurde, cu bulbul în moarte,
mã vindecã, zilnic, de jind.

Crinii scot fãrã rușine limba la mine,
orele arã-n vãzduh tunele și ziduri.
Carnea mea tristã, sau numai absentã,
face, cu patimã, riduri,

Sângele rupe obloane ascunse
într-un necunoscut, fãrã nume, adânc.
Noaptea, în somn, vine un lup plictisit și îmi spune:
„poate nici mâine nu te mãnânc!”

Nimeni nu mã supune la forțã
sau la amenințarea cu forța,
cu tandrețea sau cu iubirea nici pe atât.
Doar unghia clipei mai pândește cu poftã
vena mea de la gât.

Fac reverențe și piruete,
plãtesc întreit și, în fine,
pentru echilibrul și liniștea planetarã
zilnic vã spun cã mi-e bine.

Deci, pânã când aflu proporția fixã
între negru și alb, nectar și venin,
scriu și semnez fãrã complexe
acest poem extrem feminin.

 

 

Comentarii cititori
sus

Nicoleta Dabija

 

 

Întâmplãri vechi ºi noi, cu ºi despre femei. Jurnal frivol

 

Cred cã la începutul lumii se nãºteau mulþi bãieþi ºi puþine fete, de aceea bãrbaþii contau. Argumentul mulþimii. Femeile erau o minoritate, aºadar nerelevante. Iar homosexualitatea era o realitate inevitabilã ºi preþuitã de nevoie. Astãzi, se estimeazã cã sunt de cel puþin douã ori mai multe femei decât bãrbaþi. Opinia lor a început sã conteze. Feminismul ºi lesbianismul înfloresc. Lumea bãrbaþilor se preschimbã în lumea femeilor. Legea echilibrului în naturã. Nu mai lipseºte decât o Biblie nouã, în care sã se tot repete: „Iar cei ce mâncaserã erau ca la cinci mii de femei, afarã de bãrbaþi ºi de copii”.

&

Când am intrat la facultate, mãtuºa mea, roasã de invidie, a cãutat o explicaþie pentru vecini. Le-a spus cã sunt mioapã ºi de asta m-am dus sã mã fac profesoarã.

&

O tipã stã tot drumul, douã ore, în microbuz, la telefon. Vorbeºte tare, râde cu nepãsare. Ceilalþi cãlãtori devin brusc solidari. Nu cu ea, ci unii cu alþii. κi zâmbesc amar ºi cu subînþeles, comenteazã uºor, se plâng aproape ºoptit de educaþia femeii ºi de durerile de cap pe care le provoacã prin needucaþia ei, se scuzã pentru orice mic eventual deranj. Pânã ºi un întârziat, parcã percepând instant atmosfera, salutã când urcã ºi zâmbeºte cu multã amabilitate. Mã binecuvântez pentru viciul lecturii, ideile nu fac zgomot.

&

Într-una din plimbãrile mele, pânã în parcul Copou ºi înapoi, ciorile pãreau foarte agitate, croncãneau cu necaz, aproape acopereau traficul. O „doamnã adevãratã”, blondã ºi nespus de sensibilã, dintr-aceea care parcã ºi-a exersat toatã viaþa grimasele, a privit doar cu coada ochiului spre cer ºi a strâmbat relevant din nas. I se pãrea poate inadmisibil cã Dumnezeu a putut sã o creeze pe ea ºi totodatã creaturile astea nesuferite! Inadmisibil, Doamne, sã nu se mai repete!

&

De interes pentru femei: „Terapia secolului 21. 100% Pur Colagen. Capsule din stern de pui de 6-8 sãptãmâni. Pilula tinereþii”.

&

În microbuz, o femeie semãna perfect cu o muscã. Iar eu, superioarã, homo sapiens sapiens, m-am tot uitat, am dat ocol, ºi nu m-am priceput sã-mi compostez biletul. A trebuit sã apelez la amabilitatea muºtei.

&

Amãrâtã la gândul cã frumuseþea îmi aduce numai necazuri în ultima vreme, am ieºit totuºi din casã. Ajunsã la piaþã, m-am oprit din obiºnuinþã în faþa tarabei primului negustor ºi am cerut un kilogram de pere ºi unul de mere, absentã. Cu perele a fost simplu, era un singur soi, la mere însã, trei. Le-am ales pe cele mai aproape de mine. Mi-a înmânat pungile, mãrturisindu-mi cã mi-a pus ºi trei mere dintre acelea cu 50 de bani mai scumpe. Acum am început sã provoc ºi milã?

&

Citesc câteva pagini din Derrida, despre ospitalitate, strãin ºi cum e privit acesta dupã intrarea în drept a justiþiei, înainte sã ies ºi douã-trei poezii, pe post de miere-tampon, ºi fug la antrenamentul de aerobic. Ideile proaspete îmi furã echilibrul ºi mã distrag de la exerciþii, instructoarea stã cu gura pe mine, dar eu parcã mã miºc într-o realitate paralelã. Îmi permit încã sã visez. „N-am echilibru”, mã plâng. Ea îmi ridicã tricoul, care e prea lung ºi cicã m-ar þine. Chicotesc pe seama interpretãrii ei. „Uitã-te în oglindã!”, îmi þipã apoi. „Nu pot, cã-s prea caraghioasã”, îi rãspund. Bãnuiesc cã o enervez foarte tare. Pe urmã, exerciþiile îmi par tot mai greu de executat ºi atmosfera sufocantã. Cad în patima neînþelesului, sisificului meu efort, uit ºi de mama lui Derrida. Dacã le-aº fi fãcut acasã, îmi spun în mintea mea, sigur ar fi fost mai uºoare. Bineînþeles, pentru cã m-aº fi oprit imediat ce aº fi simþit cã doare pe undeva. Aici, strigãtul „hai, nu te opri!”, pe care îl aºtept sã vinã, ºi nu se lasã aºteptat, de fiecare datã când încerc sã-mi trag sufletul care mi-a mai rãmas, chiar ºi când cred cã m-am camuflat bine în spatele unei grãsance, mã sperie, dar mã întãreºte. Dispare treptat zâmbetul, veselia, visarea. În schimb, leºinatã, dar totuºi rãmasã nedezmembratã pânã la sfârºitul antrenamentului, în lipsã de alte eroisme, mã decid sã fac din lupta asta unul.

&

Adesea, pe stradã, practic exerciþiul vânãrii femeilor frumoase. Unele exemplare, puþine, sunt aproape sã-mi intre la inimã, dar le descopãr prea repede vreun defect ºi le îndepãrtez. Compromisuri aºadar, aºa ne alcãtuim relaþiile! Câþi dintre noi îºi gãsesc în lume idealul? Suntem sclavii psihicului nostru labil. Mã uimeºte cã nu vãd niciuna pe care aº alege-o cu toatã siguranþa. Pânã ºi de mine mã îndoiesc, dar e drept, cel mai puþin…

&

Ce bine cã nu sunt bãrbat!, mi-am spus asearã, în vreme ce citeam Scrisori din anii de tãcere (1770-1788). Aº fi fost gelos pe Kant. Aº fi avut mustrãri de conºtiinþã pentru cã nu am scris eu Critica raþiunii pure. Aºa, femeie fiind, am sigur o scuzã.

&

Dupã câteva zile de stat în casã, când am ieºit azi, pentru jumãtate de orã, m-am uitat la oameni cu interes, ca la o specie rarã, cu emoþiile întâlnirii neaºteptate. Nu-mi mai era fricã de ei, ca-n alte dãþi când îmi practicam cura de solitudine, mi-erau chiar dragi, nu-i mai vãzusem demult doar! Din nou la adãpost, mã simt totuºi tentatã sã mã uit pe fereastrã (pe fereastra de la care altãdatã s-a sinucis un om, cum îmi place sã spun), sã vãd iar oameni trecând. Mã întreb ce treburi au, ce-i face sã umble, ce-i provoacã sã se ducã în toate direcþiile? Dar oare n-ar fi mai nimerit dacã m-aº întreba de ce stau eu aºa de mult în casã?

 

Comentarii cititori
sus

ªtefan Doru Dãncuº

 

 

Umblând pe-aici

 

Plecam cu femeia mea spre un oraº mare, rãmãsesem în compartimentul trenului doar noi ºi o tânãrã studentã, stresatã de faptul cã domnul controlor o invita repetat sã-l urmeze în vagoanele de clasa întâi. Am intrat în vorbã, i-am spus cã locuim în munþi, departe de televizoare ºi presã, de curentul electric ºi cursul valutar. I-am dãruit o „eliberare” din lemn, aveam destule în rucsac. Ne asculta stupefiatã, cu ochii mari ºi la un moment dat - cu gura cãscatã. Când ºi-a revenit cât de cât, ne-a pus o întrebare atât de omeneascã încât ºi eu, ºi femeia mea, am amuþit:

- Dar acte aveþi?

N-am mai avut timp sã-i explicãm cã Dumnezeu nu ne-a cerut nici o hârtie atunci când a hotãrât cã suntem la o distanþã rezonabilã de regatul lui Prometeu. A coborât ca turmentatã, pãrându-i-se incredibil acel cuplu ce rãspândea în jurul sãu o luminã inexistentã pe pãmânt. Iar noi, evident, nu aveam nici un act.

###

Tu: Deschid uºa, e plinã casa de fum.

          Eu (în iarna aceea primãvãraticã): Deschide-o.

          Colaps: Nu meritã sã te manifeºti ca un atotºtiutor, te înscrii într-un cadru eronat. Cine rãspunde de tine dacã rãmâi strigoi?

          Final: Nu-i nici un pãcat în iubirea faþã de femeia ta, dar în iubirea Evei sunt destule. Dumnezeu tace, ne lasã pe cap confuzia ºi obscuritatea, sclavia aparþinerii imediate.

 

###

 

Tu: Hai sã plecãm pe munte, ãºtia ne vor face adversari.

          Eu: N-ai cu ce trãi acolo/ ne-a dat Dumnezeu împreunã plecarea/ aceastã cafea/ acest pas al tãu/ aceste chipuri frugale care se schimbã/ odatã cu frigul odãii/ au devenit de fier genunchii noºtri/ ne-au þesut un înveliº nemaipomenit/ între coaste/ prietenii noºtri/ pãianjenii/ tu citeºti mereu cartea mea anterioarã/ aceea în care sunt tânãr ºi frumos/ de aceea nu vezi ridurile/ puterea ducându-se/ vei întreba: unde eºti?/ ºi nu-þi vor rãspunde/ nicidecum/ judecãtorii.

         Vom face o nuntã frumoasã, îþi spun. Toate vor fi în regulã, ca la oameni vor fi. Pe munte, zici tu. Astãzi, amândoi suntem triºti.

###

Uneori, în plinã aiurare mondialã, începe sã mã doarã sufletul nãprasnic: îmi aduc aminte câtã disperare, deziluzie ºi neant am provocat femeii mele de când ne-am cunoscut. Acest lucru poate pãrea nenatural într-o lume sfâºiatã de rãzboaie, opulenþã materialã ºi descumpãnire fãrã precedent însã iatã cã este posibil din moment ce mai existã cineva care îl trãieºte ceas de ceas.

Cred cã rostul poeþilor (ºi al artiºtilor în general) este acela de a echilibra astfel de tensiuni fiinþiale pentru care nimeni altcineva nu are medicamente. Iar pe lângã aceste înspãimântãtoare cheltuieli energetice mai am parte ºi de perioade în care mã despart de ea, în încercarea de a asigura financiar biata noastrã supravieþuire cãci - uluitor! - nici în peste 500 de ani n-am reuºit sã-mi fac un rost. Sã mã îmbogãþesc, cel puþin. Asta îmi întãreºte convingerea cã timpul meu a expirat, cã mi-am folosit puterile în scopuri fãrã rezultate vizibile. Ce conteazã câteva luminiþe pe care le-am aprins în marele întuneric universal? Nu, nu consider cã insistenþa ºi munca mea au fost zadarnice, am doar senzaþia cã mi-au reuºit prea puþine intervenþii. ªi apoi, ce fel de profet este acela care n-are audienþã decât la un public bãtrân, pensionar, redus la nivelul ultimelor calcule trupeºti? De ce n-ai fãcut nici o minune? sunt întrebat deseori. Am fãcut, numai cã nu le-au vãzut decât prea puþini, de aceea, cu puterile ce mi-au mai rãmas, nu pot decât sã urc înapoi de unde am venit.

Trãiesc de o vreme o fascinantã poveste de dragoste - ultima ºi cea mai încãrcatã de neprevãzut ºi umilinþã. Locuiesc în apropierea unui munte uriaº care, la primele raze ale soarelui, devine roºu ca sângele. Ea nu este cu mine. În vârful muntelui este o cruce. Toate acestea sunt în România. ªi ea lipseºte, fapt ce ar putea fi interpretat ca un element de siguranþã pe o planetã de incertitudini, dacã aceastã absenþã fatalã n-ar face ravagii în interiorul minþii mele obosite. Aceste rânduri sunt, de fapt, o spovedanie fãrã precedent: iubesc, în sfârºit, total, o femeie, dupã un lung ºir de timpi în care am iubit doar omenirea în ansamblu. În mijlocul acestui furnicar de evenimente ºi grozãvii din lume, înconjurat de mizerie ºi ifose dezgustãtoare - aici ºi acum a considerat Dumnezeu cã trebuie sã-mi trãiesc finalul ºi fericirea. Accept. 

 

Comentarii cititori
sus

Mariana Dobricã

 

Nopți

 

Cãldura înãbușitoare a nopților de varã în oraș, încerci sã mã iei în brațe, sã dorm „în cuib”,  sã adorm de fapt, fiindcã nu pot dormi, prea multe cafele în timpul zilei, dar nu suport sã mã atingi, îmi spui cã ard și chiar simt cã ard, pisica s-a refugiat undeva pe covor, va fi rãcoare  spre orele dimineții și atunci voi adormi poate în brațele tale, pânã atunci butonez telecomanda aiurea, zebre pe Animal Planet, ceva cu al Doilea Rãzboi Mondial pe History, o emisiune tâmpitã de divertisment pe Antenã, reluare probabil, un film indian pe Acasã, unde eroii se uitã din douã în douã minute unii la alții, acest accent pus pe privire mã distreazã, spune unul o replicã și apoi fiecare  privește la el sau la ceilalți, cred cã jumãtate din film e jocul ãsta idiot de priviri, sonorul  pe mut, cel puțin nu aud muzica aceea dramaticã și lacrimogenã care îl însoțește…

Începi sã sforãi, ușor, dar în liniștea nopții sunetele se aud mai tare, te zgârâi cu o unghie pe braț, apoi cu toate cinci, începi sã sforãi de-a dreptul, încerc sã te mișc, degeaba, îmi scutur pãrul pe obrazul tãu, știu cã asta are efect întotdeauna, „strânge-ți pãrul ãla, chiar trebuie sã dorm, mâine plec devreme”, „m-aș rade în cap, dar probabil nu aș mai ieși din casã, te iubesc, am vrut doar sã nu mai sforãi, mai toarce și pisi și ar trebui sã dorm și eu”, „gata, gata, te razi mâine în cap”, mã iei iar în brațe, dar dupã câteva minute nu mã mai suporți, nici eu, ne îndepãrtãm, pun cearșaful între noi, îți ating o gambã cu degetele piciorului, sã simt, sã știu cã ești aici, chiar și în somn, nu mai sforãi, se aude doar pisi, pe ea chiar nu am cum sã o fac sã tacã, ar  începe sã miorlãie dacã aș îndrãzni sã o ating și te-ar trezi, și m-aș simți vinovatã, și mai vinovatã, pentru cã te-am trezit deja o datã fiindcã sforãiai.

Și, în mod straniu, știu cã noaptea asta este deja o amintire a unei alte nopți, din viitor, tot noapte de varã, tot canicularã, tot patul ãsta, dar fãrã tine în el, fãrã pãr lung pe care sã-l scutur peste obrazul tãu, mã tunsesem foarte scurt, nu renunțasem la ideea de a mã rade în cap, fãrã pisi pe covor, pentru cã pisi era moartã, și bocitã, și îngropatã, și tu plecaseși în alt oraș, veneai de câteva ori pe lunã, nu puteai face naveta, era ceva distanțã, tot zebre pe Animal Planet, tot filme indiene lacrimogene, și ți-aș spune, dacã ai fi acolo, cã ar trebui sã te întorci, cã ne pierdem pe drum, cã nu-s de ajuns ciocolatele, înghețatele, bomboanele, cãrțile pe care te rugam sã mi le cumperi, cã povestea asta nu poate continua la nesfârșit așa, cu telefoane de zece ori pe zi, ca sã îmi spui cã mã iubești, și eu te iubesc, dar cuvintele sunt doar cuvinte, care se golesc de sens uneori, mi-ai adus o pisicã de la un prieten, ca sã nu mai fiu singurã, dar eu nu o voiam pe pisi aia, ci pe pisi a noastrã, ți-am spus sã o duci înapoi, pentru cã nu aș putea sã o iubesc, sau s-ar îmbolnãvi de tristețe, dacã e așa cum spun unii, cã împrumutã ceva din comportamentul stãpânilor, nu vreau s-o am pe conștiințã, îmi ajunge tristețea asta a mea, care e doar o tristețe, o sã îmi treacã, trebuie sã mã trezesc devreme mâine, va fi o zi plinã, poate va ploua, ar fi  frumoasã o ploaie prin care sã mã plimb pe canicula asta, vei veni în weekend, azi e deja marți, trei ceasuri rele, trebuie sã le ocolesc, îmi vei spune cã sunt luminoasã, iar vei confunda culorile hainelor mele, eu iar îți voi spune râzând cã ești discromat, chiar ești,  și de aia mã vezi tu așa în culori pastelate.

Mã întreb care noapte e amintirea celeilalte, și nici mãcar amintirea asta nu mai e realã, am citit undeva cã amintirea a ceva e doar amintirea ultimei amintiri despre acel ceva, amintire din ce în ce mai estompatã, și din una sau din cealaltã începe sã lipseascã ceva, imprimeul lenjeriei, urma de ojã verde de pe unghia de la degetul mare, ceasul oprit, iar uitasem sã cumpãr baterie, frunzele plopului din dreptul ferestrei, rãmân doar chestiile esențiale, patul ãsta, în care tu ești sau nu, eu sigur sunt, rasã în cap, am fãcut-o în sfârșit, dar asta e altã noapte, cum naiba am ajuns în ea?

 

Comentarii cititori
sus

Lavinia Dragotã

 

 

Dincolo de oglindã: o altã imagine a femeii scriitoare și a
personajului feminin în literatura românã

 

Cred cã nicio carte nu rezistã dacã nu zideºti în ea o parte din sufletul tãu.

Cella Serghi

 

Istoria literaturii ºi a culturii diferã în funcție de perspectiva din care se abordeazã. Revizia de criterii care a avut loc în ultimele decenii, începând cu 1968 și care definește cadrul cultural în care ne mișcãm în prezent, a scos la ivealã ceea ce în trecut se numeau minoritãți: minoritãți sexuale, culturale sau etnice, și a favorizat revizii ale istoriei culturale care aduc la luminã prezențe omise pânã de curând. Cu dificultate am putea considera minoritate un colectiv care însumeazã aproximativ jumãtate din populație, cum sunt femeile. În ciuda acestui fapt, ele au reprezentat o minoritate în ceea ce privește producția lor în istoria literarã, dar mai ales în ceea ce privește reprezentarea lor în aceastã istorie. De aceea, una din materiile restante pânã în ziua de azi este sã aflãm dacã aceastã reprezentare, și anume a literaturii scrisã de femei, este corectã, și pânã unde aceastã contribuție corespunde realitãții.

Din acest motiv, consider cã orice abordare a operelor scrise de femei în secolele trecute este absolut necesarã ca sã se poatã vizibiliza și recunoaște o contribuție puțin sau deloc cunoscutã. Dacã adãugãm și cazul unei literaturi minore, ca literatura românã, cred cã va fi aproape imposibil sã gãsim referințe. Dupã ce am consultat cãrți, dicționare și enciclopedii de teme și personaje din literatura universalã am gãsit, într-adevãr, multe personaje care se repetã în literatura tuturor timpurilor, ca de exemplu: avarul, mizantropul, trãdãtorul, artistul, cãlãtorul, antieroul, etc. De asemenea, existã și relații între personaje care apar de formã repetitivã în literatura universalã: prietenie, rivalitate, fiu în cãutarea tatãlui, maestru și discipol, frați confruntați, etc. Personajele feminine lipseau cu desãvârșire iar dacã apãreau erau descrise doar din perspectiva relațiilor lor cu bãrbatul. El era întruchiparea umanitãții, iar din aceastã umanitate femeia lipsea.

Ce se întamplã atunci cu personajele feminine? Unde sunt? Nu existã? Ba da, în materialele studiate am gãsit câteva, de exemplu: frumoasa indiferentã, seducãtoarea tentantã, femeia fatalã, fata bãtrânã, amazoana și... cam atât. Deci, pentru început, erau foarte rare, dar mai ales, așa cum personajele masculine se defineau prin caracteristicile umane, personajele feminine erau doar accesorii ale celor masculine, caracterizându-se numai în funcție de relația lor cu bãrbatul. Am început atunci sã bãnuiesc cã, din punct de vedere istoric, masculinul a monopolizat umanul, iar femininul a fost marginalizat.

Tradiția literarã canonizatã, așa cum afirmã scriitoarea Marina Zancan, e „istoria gândirii masculine”, nu doar prin absenþa scriitoarelor ci ºi pentru cã aceastã tradiție a codificat femininul prin intermediul temelor, stilurilor și scãrilor de valori masculine. Acest lucru nu a împiedicat însa femeile sã scrie în toate epocile, deși fãrã a fi admise cu statusul de scriitoare pânã la sfârșitul secolului al XIX-lea sau începutul secolului XX. Femeile scriau în mediul privat iar materialul se alcãtuia în special din scrisori, jurnale, caiete de notițe, etc, având astfel o repercursiune insuficientã în societate, o societate care de cele mai multe ori respingea textele scrise de femei. Din aceastã perspectivã, diferitele curente feministe pun accentul pe prezentarea femeilor ca subiecte literare și nu doar ca obiecte de reprezentare, redându-le vizibilitatea și creativitatea.

Secolul trecut s-a caracterizat prin lupta neobositã a femeilor pentru a termina cu inegalitãțile la care au fost supuse de-a lungul istoriei, atât la nivel social, cât și politic și simbolic. În secolul XXI încã luptãm, deși inegalitãțile sunt mai puțin evidente. Ne rãmâne însã un drum lung de strãbãtut ca sã obținem eradicarea imparitãții între femei și bãrbați.

Având în vedere cele spuse mai sus, vreau sã vã prezint o scriitoare care încalcã tradiția literarã condiționatã de contextul social, istoric și cultural. În general, rolul feminin este asociat cu sensibilitatea, emoția, modestia, supunerea și mediul privat; iar rolul masculin se asociazã cu puterea, mediul public, creația și cunoașterea. Ei bine, aceste roluri, mai ales cele ale femeilor, sunt reprezentate diferit în literatura Cellei Serghi. De origine ebraiacã, se naște în 1907 la Constanþa și aparține promoției de tinere scriitoare afirmate dupa 1935, când, sub influența unor modele apusene, dar și sub prestigiul lui Camil Petrescu, se manifestã la noi o orientare spre proza „autenticitãții” și „experienței”. Scriitoarea va resimþi toatã viaþa o puternicã legãturã emoþionalã cu oraºul natal, cu copilãria ºi mai ales cu marea. Despãrþirea de acel loc de poveste, fuga de rãzboi ºi nevoia de a se refugia, a lãsat amprente profunde în fetiþa Cella. Povesteºte scriitoarea:

„M-am nãscut la Constanþa, într-o casã de pe strada Mãrii, ºi prezenþa mãrii a avut o influenþã deosebit de puternicã asupra copilãriei mele. Despãrþirea de mare, din cauza refugiului, a fost un șoc care a lãsat urme adânci. M-a urmãrit nostalgia mãrii, dorul de mare mi-a îndurerat copilãria. Pânza de Pãianjen – în mare mãsurã autobiograficã – e plinã de ecourile mãrii, de amãrãciunea acelei despãrþiri. Chiar mai târziu, în faþa ei, cântam marea copilãriei mele. ”

O fatã din provincie, frumoasã ºi cu capul plin de vise, vine la Bucureºti ca sã studieze Dreptul ºi are norocul sã intre în anturajul unor scriitori de valoare, precum Camil Petrescu si Mihail Sebastian, care o îndeamnã sã scrie. Aºa se naºte scriitoarea Cella Serghi, care ºi-a fãcut o intrare spectaculoasã în literaturã, cu romanul Pânza de Pãianjen (1938), recomandatã nu numai de talentul ei, ci ºi de prestigiul unor maeºtri. Romanul s-a bucurat de o bunã primire din partea criticii ºi totodatã din partea cititorilor obiºnuiþi (mai cu seamã a cititoarelor), pentru cã zugrãvea cu autenticitate ºi prospeþime un destin feminin neproblematic, în datele sociale ºi psihologice împrumutate chiar din biografia autoarei: „Nu þineam sã fiu o scriitoare. Voiam sã scriu o singurã carte, cu o singurã viaþã, a mea. Eram convinsã cã voi muri tânãrã. Voiam sã trãiesc în paginile acestui roman” – se confeseazã scriitoarea într-o paginã din volumul de memorii intitulat, în umbra romanului de debut, Pe firul de pãianjen al memoriei. Dar nimic din declaraþia ei nu s-a adeverit: a trãit peste 85 de ani, a scris numeroase cãrþi ºi a traversat cu seninãtate întreaga perioadã comunistã, adaptându-se dezastrului societãþii româneºti.

Cu Pânza de Pãianjen, Cella Serghi a instituit un model al scriiturii feminine în literatura românã – centratã pe un personaj feminin, subiectivã si narcisistã, pledând pentru dreptul femeii la fericire. De altfel, ea gândeºte ca o militantã feministã:

„Da. Cred într-un specific al literaturii feminine. E altã voce, altã sensibilitate, e celalalt care vorbeºte ºi vrea sã fie auzit. Femeia are altceva de apãrat. Libertatea de a se cultiva, de a se miºca, libertatea de a fi fericitã si chiar libertatea de a fi un partener egal ºi demn al bãrbatului. Pentru toate aceste drepturi, atât de fireºti, ea a trebuit sã lupte, sã pledeze ºi aceastã pledoarie se resimte în literatura ei. ”

În 1945 devine secretara Universitãþii libere populare, angajându-se fãrã rezerve la procesul de aclimatizare a doctrinei comuniste în cultura ºi literatura postbelica. Reeditãrile înnoite ale romanelor sale exprimã urgenþa adaptãrii la contextul ideologic, dar ºi conºtientizarea limitelor estetice pe care linia ideologicã o imprimase volumelor sale. Accentul cade pe rolul femeii în construcþia socialismului. Mai târziu, în 1950, publicã romanul Cad zidurile, reeditat în 1965, cu titlul Cartea Mironei, ºi în 1972, cu titlui Mirona. Cartea Mironei e cel de-al doilea roman în ordine cronologicã ºi reprezintã o denunþare socialã. Pânã la un punct, eroina cãrþii, Mirona Runcu, reediteazã tiparul feminin al Dianei Slavu din romanul de debut Pânza de Pãianjen: o fatã înzestratã cu toate calitãþile, având acelaºi spirit de independenþã ºi emancipare, îndrãgostitã de un bãrbat matur, inaccesibil. Dar Mirona aparþine unei familii înstãrite, ceea ce îi permite sã plece la Paris ca sã studieze Dreptul. În plus, Mirona vrea sã devinã scriitoare. La capãtul lecturii acestui roman, scris cu vervã ºi sensibilitate femininã, cititorul va rãmâne cu imaginea unei epoci istorice tulburate de mari prefaceri, în care o fatã idealistã îºi cautã drumul, crezând cu încãpãþânare în destinul ei de scriitoare.

Schimbãrile de dupã instaurarea comunismului – un deceniu ºi jumãtate de dogmatism impus literaturii – i-au retezat Cellei Serghi, ca și altor autori, elanul, obligând-o sã facã un pas înapoi: odatã depãºitã epoca rafinamentelor autenticiste – amendabile ca „burgheze” – scriitura sa a devenit mai „cuminte”, dar chiar ºi în aceste condiþii, ceva din formula ce a consacrat-o pe autoarea Pânzei de pãianjen s-a pãstrat în cãrþile postbelice ale Cellei Serghi, în Genþiane (1970) sau În aceastã dulce povarã, tinereþea (1983) ºi, într-o anumitã mãsurã, chiar în volume tributare realismului socialist, precum Cantemiriºtii (1954) sau Fetele lui Barota(1958).

Romanele Cellei Serghi, în special Pânza de Pãianjen, Cartea Mironei ºi Genþiane, pot fi citite ºi ca o interogație clar articulatã asupra condiþiei feminine în epoca de dinainte, dar ºi de dupã rãzboi. Scrisul Cellei Serghi, ca ºi al unor congenere precum Anișoara Odeanu, Lucia Demetrius, Ioana Postelnicu, Sorana Gurian ori Sanda Movilã, încearcã sã afirme desprinderea de lunga „tradiþie” a tãcerii feminine, propunând, dupã modelul lui Katherine Mansfield (Kathleen Beauchamp) o prozã de notaþie, o prozã a realitãþilor cotidiene care sã recupereze, între altele, aspecte ale unei existenþe feminine socotite pâna atunci mai puþin semnificative literar. Cum decurge o zi din viaþa unei femei, cu „fleacurile” inevitabile, cu incidentele, cu mãruntele satisfacþii sau dezamãgiri? Cum se percepe o femeie pe sine însãsi sau cum – prin ce lentile distorsionate, cu ce preconcepþii induse de o educaþie cvasipatriarhalã – îi vede ea pe ceilalþi? Care sunt graniþele libertãþii ei de opþiune ºi ce obstacole întâlneºte voinþa ei de a juca alte roluri decât acelea ce-i sunt tradiþional atribuite?

Pentru o femeie – mai bine zis, i se îngãduie – sã aspire a fi ºi altceva decât mamã, sorã, fiicã, soþie etc, - atribute care o descriu doar din perspectiva relaþiilor ei cu alþii, nu prin ceea ce este ea însãºi?! Sunt întrebãri identificabile în þesãtura narativã a cãrþilor Cellei Serghi. Eroinele acestei autoare se revoltã împotriva unei ordini sociale rigide, vor sã-ºi afirme identitatea – femininã ºi nu doar -, impulsionate nu atât de mult de evocata fantasmã a „cãutãrii fericirii” (temã asociatã de criticã, în virtutea unei inerþii de judecatã, aºa-numitei „literaturi feminine”), cât de o fireascã, omeneascã nevoie de integrare ºi recunoaºtere. 

 

Comentarii cititori
sus

Adina Mocanu

 

 

Complexitãțile feminismului și
schimbãri de mentalitate

 

Când eram micã îmi plãcea la nebunie sã ascult discuțiile politice între taicã-meu și prietenii lui. Câteodatã chiar puneam întrebãri pentru cã nu înțelegeam despre cine se vorbea sau despre ce. Aveam 6 ani când mi-am descoperit aceastã „pasiune” și rareori mã ridicam de la masã fãrã sã am curiozitatea satisfãcutã. Apoi, curiozitatea mi-am alimentat-o din cãrțile pe care le citeam pe nerãsuflate, iar cu timpul începeam sã descopãr altfel de lumi, perspective sau concepte. Ajunsesem la facultate și mã interesau aspectele neobișnuite, adicã subiectele subversive, tabu, anti-normative, provocatoare. În al treilea an de facultate, am fost la un colocviu studențesc, la Brașov, iar invitatele de onoare erau Ana Blandiana și Gabriela Adameșteanu. Observasem în poezia Anei Blandiana o oarecare voce homoeroticã, când femininã, când masculinã și având ocazia sã scriu despre asta, am putut sã dialoghez cu ea despre dualitatea poeticã „feminin-masculin”. Era prima datã când foloseam cuvântul „feminism”, așa pe șleau, dar nu știam foarte bine ce înseamnã. Îmi spunea cã ea avea nevoie de o anumitã autoritate masculinã și de aceea a ales sã scrie câteva poeme din perspectiva unui bãrbat. Din acel moment, am început sã citesc câte ceva despre feminism (cred cã Simone de Beauvoir), dar nu mi se pãrea cã trãiam într-o lume misoginã sau patriarhalã (de fapt, facultatea îți construiește o anumitã gândire bazatã pe canonul masculin). Eu tot continuam sã citesc mai mult scriitori decât scriitoare, și aveam impresia cã ei scriu mai bine și mai puternic decât ele (majoritatea profesorilor și profesoarelor recomandau bãrbații scriitori pentru cã „ei scriau mai mult și bine”). Problema era cã din paleta literarã aveau întâietate bãrbații și prea puțin femeile. În afarã de Hortensia Papadat-Bengescu și Ana Blandiana, nu mai îmi aduc aminte de o altã autoare din manualele de limba și literatura românã (nu mai menționez faptul cã nici de literaturã universalã nu existau pe vremea aceea). Dacã ziceam cã mã intereseazã feminismul, profesorii mei din România mã tot priveau ciudat, mã criticau, ba chiar fãceau bâzã: „Adina, tu ești o fatã serioasã! Cu nimicuri din astea te ocupi? Bãlãrii!” Erau convinși cã e vorba de un curent trecãtor, cã nu o sã reziste, era aproape imposibil sã studiezi așa ceva în România. Se puneau bazele pe studiile literare mai clasice, mai formale, mai „serioase” din punctul de vedere de vedere al dascãlilor (aici includ și pãrerile profesoarelor care mã descurajau sistematic, nu pentru cã nu era interesant subiectul, ci îți scãdeau șansele în ceea ce privește o slujbã pe piața academicã populatã de misogini). Dar de cele mai multe ori, respingerea venea din necunoaștere sau din obișnuința cu o anumitã tradiție contaminatã de o gândire patriarhalã.

Peste câțiva ani am ajuns în Spania, exact într-un departament cu cele mai importante specialiste în teorie feministã, din Barcelona (și într-o țarã unde cãsãtoriile între persoanele de același sex sunt legale din 2005; nu mai vorbesc despre vizibilitatea feminismului care începe dupã moartea lui Franco, în 1975). Dar teoria, chiar dacã de multe ori nu se îmbinã cu practica, mi-a dat posibilitatea de a-mi reconstrui propria mea viziune despre realitatea cotidianã, despre poziția mea (femeie, imigrantã, de clasã medie) într-o nouã societate și cum treceam de la o țarã plinã de inhibiții, la o țarã „exoticã” (în sensul cã nu eram doar un tip de persoane, ci oameni de peste tot cu diferite stiluri de viațã și probleme).

Mai întâi am fãcut un master în studii literare și culturale, dar cel mai interesant curs a fost cel despre literaturã și studii de gen, unde printre alte aspecte, vorbeam și despre ce înseamnã feminismul. Mai târziu, la doctorat, descopeream o lume destul de nouã cu  abordãri din ce în ce mai atrãgãtoare (nu o sã fac o listã exhaustivã, doar menționez niște nume pentru cei care sunt interesați de feminism): despre protofeminismul lui Mary Wollestonecraft, Jane Austen, apoi despre Flora Tristán, care face legãtura între revendicãrile femeilor cu drepturile muncitorilor. Dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, femeile au obținut dreptul la vot în aproape toate țãrile europene, iar dupã acest moment au izbucnit acțiunile feministe. Dar dupã acest moment nu a fost ușor, a urmat o perioadã de tranziție, în care se publicã volumul Emmei Goldman (Anarchism and other Essays) ce face legãtura dintre feminist și drepturile muncitorilor, un eseu care își are originile teoretice încã din perioada primului rãzboi mondial.

De aici se trece la o abordare mult mai intensã a feminismului din perspectiva teoretizãrii opresiunii femeilor - Simone de Beauvoir cu Al doilea sex (1949) și Betty Friedan cu Mistica feminitãții (1963): se vorbește despre identitatea femeilor și redefinirea personalului necesar pentru schimbarea politicã. Limitãrile erau la nivel de schimbãri legislative și de politicã publicã, în sensul cã s-a conceput emanciparea femeilor și libertatea lor în fața legii, însã în practicã s-a vãzut cã totul era mult mai complex și mai profund în fața oprimãrii. De la sfârșitul anilor '80, și mai ales dupã cãderea zidului Berlinului, se începe recunoașterea multiplicitãții și a eterogenitãții mișcãrii feministe. Dar acum deschiderea fațã de abordãrile feminismului implicã și alte probleme ce intrã în atenția instituțiilor ceea ce permitea trecerea de la singularul „femeie”, la pluralul „femei”, și ia în considerare diversitatea situațiilor în care ele sunt puse, în ceea ce privește contextul, clasa socialã, etnia și preferințele sexuale. Bineînțeles, feminismul nu s-a limitat doar la situațiile în care apãreau femeile, ci a existat o complicitate cu mișcarea LGTB ce a promovat recunoașterea cãsãtoriilor între persoanele de același sex. În Spania mai rapid, iar în alte pãrți, mai greu, dar existã din ce în ce mai multã deschidere în ceea ce privește acest drept (bine, cu ironia de rigoare! Dacã ne gândim la cazul României e vai ș-amar!). Dar având în vedere aceste aspecte destul de importante, ne dãm seama cã feminismul și evoluția lui în discursul postmodern e un fenomen poliedric, iar aceastã caracteristicã reiese din forța lui, ca miºcare. Acest lucru înseamnã cã trebuie sã înțelegem feminismul nu doar ca o mișcare organizatã, totalã, ci sã vorbim despre feminisme, pentru cã vorbim despre niște realitãți care sunt într-o continuã dezbatere ce se constituite în diverse forme și contexte. Ne referim aici la feminismul diferenției, ce se axeazã pe imaginea femeilor, dar nu este vorba de subordonare sau inferioritate în relație cu bãrbații, ci mai degrabã, pe forma particularã a femeilor de a interacționa cu lumea. Pe lângã aceastã abordare, gãsim feminismul cultural ce propune o viziune asupra femeii care are identitate proprie și se opune identitãții bãrbãtești, fiind diferitã de construcția masculinã asupra feminitãții (cele mai cunoscute sunt franțuzoaicele Annie Leclerc, Hélène Cixous, Julia Kristeva și Luce Irigaray, italiencele Carla Lonzi, Luisa Muraro, Lia Cigarini sau Paola di Cori). Autoare precum Nancy Chodorow, Carol Gilligan, Dorothy Dinnerstein, Adrianne Rich,  Sara Ruddick au analizat situația femeilor plecând de la aceastã particularitate a diferenței și și-au propus sã punã în evidențã valorile proprii ale femeilor vãzute de femei. Tot aici s-a vorbit despre maternitate și „muncile” afective pe care le depun femeile în creșterea copiilor, grijile legate de activitatea domesticã. Dar și aceste abordãri au dat naștere controverselor, iar Judith Butler (1990), o teoreticianã americanã importantã în studiile de gen (cu eseul Gender trouble: feminism and the subversion of identity), a semnalat cã nu este posibil sã se menționeze o singurã identitate femininã, nici de femei ca un grup, iar genul, în concepția ei, e o categorie care nu preia aceleași caracteristici în toate contextele sociale și culturale pentru cã nu este vorba de o categorie izolatã, ci se definește și se modificã în funcție de alte elemente (culturale sau de clasã, religioase sau etnice). Oricum aceste viziuni teoretice au dat naștere la alte aspecte mult mai complexe și subtile ce problematizeazã condiția femeii, dar nu se reduceau numai la aceste abordãri. Pe scurt, aș vrea doar sã menționez cã direcțiile au fost multiple în ceea ce privește feminismul și evoluția lui, dar la momentul actual se acordã o atenție asupra fenomenului post (postfeminismul, postumanismul). Existã o întreagã cercetare în jurul faptului  a ceea ce conteazã ca persoanã în lumea postumanã, adicã ce legãturã existã între trup și tehnologie, iar prin extensie între trupul feminin și noile tehnologii. În România, un grup de tineri au editat o revistã de studii postumaniste Post/h/um în care sunt traduse articole scrise de teoreticienii cei importanți în aceastã temã și abordeazã mai multe domenii: literar, filozofic, sociologic, politic, etc.

Ca sã termin aceastã radiografiere subiectivã a acestei mișcãri, vreau sã mai adaug cã existã societãți în care s-a înțeles cã este nevoie de feminism, atât în teorie cât și în practicã, dar nu neapãrat printr-o conștientizare a acestor idei pe care le pune în dialog aceastã mișcare, ci mai mult datoritã luptei pe care au depus-o feministele (și nu e vorba de un termen exclusiv) de-a lungul vremii. Aceste lupte au bãtãtorit drumul pentru alte generații, au dat naștere la teorii necesare și practici activiste pentru a putea trãi într-o lume în care drepturile și libertãțile sunt pentru toate și toți. La modul personal, feminismul m-a învãțat sã gândesc, sã-mi dezvolt o viziune criticã, sã mã întreb constant despre cum aș vrea sã trãiesc în lumea contemporanã, sã descopãr forme de a iubi, de a interacționa, de a fi eu. În România, în ultimii ani, am vãzut cã existã o mai mare deschidere spre studiile feministe și studiile de gen, însã destul de puțin îndreptatã spre partea activistã (existã câteva asociații și ONG-uri). Dupã pãrerea mea, ar trebui sã existã o conjugare între teorie și practicã, dar și între feminismul elitist (din instituțiile academice) și activism. Din pãcate, la puține universitãți românești existã cursuri despre feminism sau studii de gen, iar deschiderea spre acest tip de tematici e umbritã de misoginism.

 

Comentarii cititori
sus

Ligia Pârvulescu

 

 

Feminitate sau femelitate

 

Intro

Caz real.
Undeva în strãinãtate s-au înfiinþat agenþii anti-infidelitate, la care lucreazã agente anti-infidelitate (de reþinut: agente, nu agenþi).
Clientela: femei înºelate care plãtesc aceste agenþii pentru a le alunga pe… amantele bãrbaþilor lor (a se reþine: amante).
Factura: 60.000 de euro.
Afacerea înfloreºte.

 

Baza implicitã a afacerii este cã numai bãrbaþii înºealã, sau cã dacã bãrbaþii sunt înºelaþi, ori nu le pasã, ori nu ºtiu (pentru cã pur ºi simplu nu ºtiu sau pentru cã nu vor sã ºtie), ori dacã aflã nu pierd nici timpul, nici banii.

Un alt element este cã angajaþii sunt agente anti-infidelitate – adicã femei: probabil foste victime ale infidelitãþii masculine care ºi-au fãcut din tandemul frustrare/rãzbunare o meserie, fiind astfel mult mai motivate în alungarea amantelor.

ªi, în final, este vorba despre alungarea amantelor: probabil clientele unor asemenea agenþii considerã cã amantele sunt acele musculiþe supãrãtoare care vin ºi-i deranjeazã pe bãrbaþii lor cei puri ca fulgii primei ninsori. Pentru cã, precum Biblia dixit, ºi in Biblia veritas: bãrbatul cel inocent a fost atras în ispitã de femeie, de Eva, neajutoratul de el, victima nefericitã, fiinþa slabã ce este.

ªi de aici pot începe discuþiile despre Lilith, femeia versiunea 1.0, cea despre care se spune cã a fost creatã de Dumnezeu înaintea Evei - ºi care nu era deloc docilã aºa cum s-a dovedit a fi succesoarea ei, femeia versiunea 2.0 îmbunãtãþitã, Eva (chiar dacã acest model nu a fost nici el perfect, având în vedere  pãþania cu ispita).

Aceste douã versiuni feminine primordiale au produs succesoare – astfel cã femeile tipologia Eva (sau mai degrabã cei care au întrezãrit oportunitatea financiarã) au înfiinþat aceste agenþii anti-Lilith – tipologia Lilith fiind aceea care nu þine cont de ordinea instauratã de Dumnezeu ºi vine sã atragã bãrbaþii tipologiei Eva pe calea ispitei ºi decãderii morale (cel puþin aºa susþin cele din tipologia Eva, ºi probabil ºi o parte a partenerilor lor).

Când cele douã tipologii vor face pace între ele, subiectul feminitãþii se va deschide discuþiei în ceea ce le priveºte. Pentru cã feminitatea nu poate exista decât în prezenþa armoniei. Iar aici sunt douã aspecte ale subiectului. De fapt, chiar trei:

1. Tipologia Eva.

Atât timp cât femeile (Eva) se luptã cu alte femei (Lilith) pentru a pãstra lângã ele niºte bãrbaþi ale cãror sentimente faþã de ele însele nici nu se gândesc sã le discute (deºi ar fi discutabile), nu prea se poate vorbi despre o feminitate adevãratã. Nu poþi sã faci pe cineva sã fie atras de tine alungând din jurul lui persoanele de care e atras. Ori e atras de tine, ori nu e. Poate a fost ºi nu mai e – trebuie sã-l laºi sã plece, oricât de incomod ºi dureros ar fi pentru tine. Nu toate relaþiile sunt fãcute sã dureze  o viaþã.

2. Tipologia Lilith.

Pe de altã parte, femeile-Lilith ar putea sã înceapã sã se întrebe în legãturã cu mecanismele care îi fac pe bãrbaþii respectivi sã se poarte aºa cum se poartã cu femeile-Eva - pe care totuºi nu le pãrãsesc, ci de cele mai multe ori le pãstreazã din diverse motive (financiare, emoþionale etc.).

Femeia care face parte din una dintre aceste douã tipologii are de lucru cu ea însãºi în sensul unificãrii cu propria persoanã – abia în acel moment va deveni femeie în adevãratul sens al cuvântului ºi abia atunci va putea privi bãrbaþii cu alþi ochi ºi se va putea raporta la ei în alt mod.

(La polul opus acestei atitudini de concurenþã între femei este feminismul, care promoveazã colaborarea între femei, dar este mult prea axat pe desfiinþarea bãrbatului ºi nerecunoaºterea lui ca ºi complementar femeii, în loc sã-i înþeleagã psihologia, motivaþiile ºi sã încerce o abordare de pe un teren mai apropiat realitãþii.)

La nivel interior, orice femeie are în ea o Eva ºi o Lilith (chiar dacã la exterior predominantã este doar una dintre cele douã tipologii). Pânã când nu le va recunoaºte pe amândouã ca fiind demnele ei predecesoare ºi pãrþi intrinseci ale propriei structuri psihologice ºi sufleteºti, femeia se va lupta cu ea însãºi ºi implicit cu celelalte (pentru cã nu poþi sã ataci în celãlalt decât o parte din tine pe care n-o accepþi).

ªi abia aici poate fi punctul de pornire al unei schimbãri în mentalitatea femeilor, schimbare care le poate duce pe calea unei feminitãþi adevãrate ce face referire la o a treia tipologie,

3. Tipologia integratã. Sunt acele femei care au depãºit etapele anterioare, le-au înþeles ºi le-au integrat în gândire, simþire ºi deci în felul lor de a fi.

Deºi poate pare ireal, aceste femei existã în realitate, deºi nu alcãtuiesc majoritatea. Sunt acele femei care apreciazã ºi sunt atrase de bãrbaþi la fel de întregiþi sufleteºte ca ºi ele – da, existã ºi ei, ºi nu într-un univers paralel.

Sunt acele femei care au ajuns sã aibã capacitatea de a înþelege cã alþi oameni (indiferent de sex) trec prin aceleaºi etape prin care au trecut ºi ele ºi cã ºi aceºtia sunt în proces de învãþare. ªi cã e normal sã fie aºa. Dupã cum este la fel de normal ca la studii clasele sã nu se amestece între ele, pentru cã nivelurile de înþelegere (în acest caz a lumii) sunt diferite: nu amesteci un ºcolar cu un licean sau un licean cu un student.

Femeile din tipologia 3 sunt femeile care preferã sã schimbe mai des relaþiile (sau sã stea singure) decât sã:
a.  angajeze agenþii anti-infidelitate care sã le pãzeascã bãrbaþii
b. intervinã într-un cuplu, devenind amante ºi intrând în concurenþã, în speranþa cã acei bãrbaþi vor deveni partenerii lor, în detrimentul partenerelor pe care le au în momentul respectiv.

Bãrbaþii? Bãrbaþii sunt barometre sensibile ale atitudinii ºi gândirii femeilor. Bãrbatul apreciazã femeia în funcþie de valoarea pe care ea însãºi ºi-o dã. Dacã femeile vor deveni cu adevãrat femei, bãrbaþii le vor considera ca atare – chiar dacã în acest proces de tranziþie ei vor trece inclusiv prin etapele fricii de abandon, fricii de ne-iubire, stigmatizãrii femeilor care uneori procedeazã la fel ca ei.
Probabil cã va mai trece ceva timp pânã când majoritatea va putea vorbi liber ºi fãrã inflamãri despre feminitatea (ºi complementarul ei, masculinitatea) adevãratã.

Un prim semn cã a venit timpul sã se vorbeascã despre feminitate cu privire nu la o minoritate, ci la o majoritate a femeilor ar fi falimentul agenþiilor anti-infidelitate în care lucreazã agente anti-infidelitate având ca ºi cliente - femei care vor sã pãstreze lângã ele bãrbaþi prin metoda alungãrii amantelor.

Femeile din tipologiile 1 ºi 2 sunt mai mult femele decât femei. Mai orientate spre instinct (de alungare a concurenþei) decât spre uman (de introspecþie ºi de colaborare/renunþare atunci când este în mod evident cazul). Faptul cã o femeie are caracteristicile anatomice specifice, cã poartã ruj ºi are ojã pe unghii nu o face cu adevãrat femeie. Tom Waits spusese la un moment dat cã oamenii sunt „monkeys with money and guns”. La fel, se poate spune despre femei (tipologia 1 ºi 2) cã sunt „monkeys with dresses and high heels”. Adevãrul e dureros ºi adevãrul supãrã, dar asta nu-l face mai puþin adevãrat. Subiectul care ar fi de dezbãtut în prezent cu privire la aceste prime douã tipologii de femei ar fi deci femelitatea, nu feminitatea.

Însã în mod sigur aceastã versiune beta a femeii va evolua ºi se va transforma  în ceva calitativ superior – tipologia 3, ºi de acolo mai departe. Constructivã ar fi o aºteptare a evoluþiei majoritãþii astfel încât sã se poatã vorbi despre feminitate la urmãtorul nivel.

În aceastã generaþie – sau în cele eventual urmãtoare. 

 

Comentarii cititori
sus

Viorel Pîrligras

 

 

Carnaval în Babilon

 

Sunt acum la discreþia Insectei ºi ea ºtie asta. Joacã însã tra­diþionalul ritual de capturare a victimei, ritual fãrã de care n-am fi putut vorbi de fiinþe inteligente. O privesc. κi face de lucru pe lângã micul foc din faþa noastrã. Probabil cã ideea de foc se asociazã în mintea mea cu ancestrala noþiune de frig, deoarece corpul îmi zvâcneºte de câteva ori într-un frison scurt. Insecta sesizeazã faptul ºi profitã de împrejurare ca sã mã strângã în braþe.

– Þi-e frig, iubitule?

Evit contactul ridicându-mã brusc, prefãcându-mã cã mai arunc un vreasc în vâlvãtaie. Insecta mã priveºte lung. Gândeºte probabil cã, o datã cu venirea nopþii, mã va termina. Zâmbesc. Se pare cã asta o intrigã. Purtãrile mele o deruteazã, nu ºtie sigur dacã sunt sau nu conºtient de situaþia realã. În mod normal, ar trebui sã fac pe naivul, dar jocul devine mai interesant cu cãrþile pe faþã. Nu risc nimic, nimic mai mult decât starea de fapt în care mã aflu. ªi apoi, Insecta ºtie cã n-am unde fugi. De jur-împrejur se întinde pustiul monoton, fãrã vreo ascunzãtoare, iar alergând n-aº avea nicio ºansã – m-ar prinde în câteva secunde cu cele douã perechi de picioare ale ei. O privesc cu coada ochiului. κi piaptãnã pãrul lung ºi blond, gânditoare.

– Spune-mi, Insecta..., încep. Tresare ºi mã sãgeteazã cu privirea. Acum nu mai miºcã, dar îi ghicesc nervul interior fremãtând ca o pânzã în vânt.

– ...E timpul sã vorbim deschis, nu crezi?

Preþ de o clipã am impresia cã vãd în spatele ochilor ei albaºtri intrând în funcþiune sisteme de alarmã generalã. Mecanismul se pusese în miºcare. Cautã, desigur, ipotetica armã care-mi susþine calmul cu care rostisem cuvintele. Se piaptãnã mai departe, voind sã parã indiferentã.

– Nu ºtiu despre ce vorbeºti, iubitule...

– E inutil sã te mai ascunzi, Insecta. Ploaia de acid formic nu era o simplã ploaie, nu?

Rãmâne puþin în cumpãnã. Vrea întâi sã se convingã dacã nu cumva, recunoscând, situaþia s-ar schimba. Zâmbeºte apoi, sigurã de ea.

– Aflã, Insecta, cã am ºtiut totul din prima clipã. ªi nu numai eu. ªi ceilalþi. Am ºtiut din momentul coborârii pe planetã. Te mirã? Ploaia de acid formic avea doar rol de împrãºtiere. Fiecare dintre voi a devenit „ghidul” unuia dintre noi. ªtiu cã sunteþi carnivore…

Mã priveºte întrebãtoare. Mi-e lehamite sã-i explic cã, printre numeroasele schelete gãsite în drum, se aflau ºi resturile Piticului, îi recunoscusem imediat fagreea cu feþele pictate din care cânta atât de frumos altãdatã. „Înceteazã, Piticule, în viaþã nu-i totul sã cânþi. Existã probleme vitale care...” „Care-þi ocupã mai întâi stomacul”, îmi rãspunsese el râzând. „ªi asta, Piticule.” „Prostii, mi-o tãiase, nu-þi dai seama nici tu, nici ceilalþi cã adevãrata raþiune de a exista a universului este de a cunoaºte ºi a iubi. Atât.” „De a cunoaºte, Piticule, ºi de a profita.” „Este inuman.” „Este legea existenþei, Piticule. N-o sã înþelegi niciodatã, suntem atât de diferiþi...” Încrederea, Piticule, asta te-a pierdut. Ai uitat cã nu eºti doar un obiect pasiv în universul acesta sãlbatic care goneºte neobosit dupã hranã... O sã-mi fie dor de cântecele tale…

– Te gândeºti la schelete? ºuºoteºte încet, prudent, Insecta. Ploaia, ploaia de acid formic i-a omorât.

– Nu þine, Insecta. Ploaia poate omorî, descompune, dar nu poate dezmembra. Le-am vãzut. Le mãrunþiþi înainte de a le mânca.

Insecta îºi deschide senzual buzele, îºi acoperã ochii albaºtri cu genele-i lungi ºi spune cu cea mai caldã voce de care se simte în stare:

– Eºti prea suspicios. S-a înserat. Vino sã te culci. Oboseala îþi naºte gânduri întunecate.

Întinde spre mine braþele fremãtãtoare, iar antenele-i deseneazã jocuri erotice, pline de promisiuni. Zâmbesc ºi mã îndrept spre ea. Jocul erotic nu ascunde decât un ospãþ crud, dar e bucuria din urmã acordatã mie, victimei. Eu, „victima”! Râd încetiºor, mã arunc cu patimã în braþele ei ºi, înlãnþuind-o la rându-mi cu cele opt ale mele, o în­velesc într-o pânzã finã pe care o secret instantaneu. Nu dau atenþie bâzâitului ei disperat. Îmi înfig colþii în trupu-i ºi îi sorb cu nesaþ sângele cald.

 

Comentarii cititori
sus

Bogdan Popa

 

 

Feminitatea româneascã albã și anti-țigãnismul

 

Modurile de a fi femeie - și de a performa feminitatea albã - s-au nãscut istoric și au fost repetate prin gesturi și convingeri specifice. În România de astãzi, oamenii care au fost sclavi și urmașii lor sunt vãzuți și tratați ca inferiori, iar feminitatea albã s-a consolidat și format ca urmare a disocierii de abject, de lipsa de proprietate și de rãul „țiganilor”. Mai mult, gesturile de disociere și de criminalizare a inferioritãții negre nu s-au localizat numai în excluderea și uitarea unor experiențe istorice, dar și în aproprierea și re-descrierea experiențelor celor oprimați. Vizibilitatea nu este numai o categorie progresistã care îi ajutã pe cei de la marginea societãții. Ea este, de multe ori, deformare, și descrierea experiențelor femeilor rome a servit și servește interesele feminitãții albe pentru a produce o anumitã categorie de clasã. Ca atare, un anumit mod de a fi femeie albã s-a produs istoric prin uitarea exploatãrii și plasarea violenței domestice la familiile sãrace și de etnie romã. Devii femeie albã dacã negi ierarhiile rasiale și de clasã în douã moduri. Mai întâi, violența domesticã, atunci când se produce, trebuie vãzutã ca rezultat al lipsei de acces la românitatea albã. Pe scurt, dacã ești „țigan” îți bați nevasta; dacã ești român, nu. În al doilea rând, feminitatea nu mai este produsul unor relații de proprietate, cât este doar un act rebel de revoltã împotriva bãrbatului „țigan” dominator. Dacã ești femeie albã, nu te gândești la un mod în care anumite femei au fost rezultatul unor tranzacții de proprietate. Când proprietatea dispare ca problemã, ce rãmâne de fãcut este sã omagiezi un act individual de revoltã femininã.

Existența istoricã a memoriei sclaviei și relațiile de clasã în România de astãzi se șterg prin ceea ce se numește „culturã”. Sã luãm un cântec cum este „un țigan avea o casã”, care discutã o anumitã relație istoricã pe care foștii sclavi o au cu proprietatea. Avem douã moduri de a îl performa, unul pe care îl numesc „cultural” și care are origini în Maria Tãnase, și unul pe care îl voi numi romanes, și care e articulat de Romica Puceanu. Bineînțeles, tradiția istoricã de a performa cântecul în varianta albã e puternicã, și avem versiuni mainstream ale Oanei Sârbu și Mariei Rãducanu care îl fac de consum pentru o audiențã albã. Versiunea extraordinarã a Romicãi Puceanu, însã, performatã și ea pentru o audiențã albã, pãstreazã o memorie a experiențelor exploatãrii într-un registru diferit. Diferența dintre cele douã versiuni ne va ajuta sã înțelegem cum se produce feminitatea albã prin „culturã”.

Sã începem. Mai întâi, feminitatea albã în versiunea albã este produsã ca inclusivã, fãrã diferențe rasiale ori istorice. Performarea albã, care vine de la Maria Tãnase, definește publicul ca fiind alb și, ca atare, ca având acces imediat la experiența descrisã. Audiența, când e invocatã, e invocatã ca „mama mea", ori „mãiculițã”, termen care stabilește de la început o singurã audiențã, albã. Dimpotrivã, Romica Puceanu identificã de la început un raport de putere prin cântec. Ea e chematã sã cânte în fața audienței albe, dar folosește termenul „mãi, nene” pentru a identifica audiența ca fiind albã, bucureșteanã, poate urbanã. Mai mult, modul de a se distanța al cântãreței de ideea unei singure audiențe se face prin cântatul în romanes, astfel încât audiența albã înțelege existența unor grupuri cu experiențe istorice și de clasã distincte. Albii nu se pot conecta direct, fãrã mediere, pentru cã limbajul provoacã o separare de audiențe. Cei care vor prelua varianta albã a cântecului, evident, vor face ca versurile care nu sunt pentru publicul alb sã disparã din poveste. Un cântec despre proprietatea unui „țigan” devine astfel o modalitate prin care albii își pot consolida stereotipurile deja cunoscute despre relația între bãrbatul țigan, violent, și proprietate.

În al doilea rând, varianta albã a cântecului abordeazã relația protagoniștilor cu violența în mod diferit de varianta romanes. Pe scurt, în varianta albã, femeia își pãrãsește bãrbatul pentru cã o bate, în timp ce în varianta Puceanu el vine acasã beat, și nu existã nici o relație violentã între cei doi. Feminitatea albã nu produce fãrã rost o versiune narativã în care țiganul e violent. Violența domesticã trebuie rasializatã, pentru cã ea nu se întâmplã în familiile albe. Ea este produsul oamenilor inferiori, „țiganii” - care deși au proprietate, sunt ca noi, nu-i așa? -, sunt încã în capcana unor atitudini retrograde. Feminitatea albã creeazã o categorie a violenței domestice, dar ea e deja plasatã în mediul celor sãraci și rasial diferiți. În al treilea rând, feminitatea albã trebuie sã facã sã disparã problema proprietãții din istoria cântecului. În varianta albã, povestea este o melodramã reconfortantã care repetã clișeul „ea care îl iubește la final pe el”. Povestea inițialã, a unei relații istorice de proprietate între albi și romi dispare. În varianta Romicãi Puceanu gãsim însã o altã poveste a relației între personaje. Ea se focalizeazã pe proprietate, rușine și onorabilitate. Copiii, de rușine, îl roagã pe bãrbat sã plece în cãutarea mamei. Bãrbatul o gãsește pe ea la un boier, boierul îi propune o negociere a întoarcerii acasã a femeii, și îl amenințã cu violența dacã nu acceptã anumiți termeni. Copiii îi spun bãrbatului cã sunt bucuroși cã li se întoarce mama pentru cã acum vor putea, onorabil, sã se cãsãtoreascã. Aici observãm cã femeia nu mai face, ca în varianta albã, gestul rebel de a fugi de la noul partener, ci este rezultatul tranzacției între doi bãrbați. Un țigan avea o casã, înțelegem din varianta Puceanu, pentru cã el trebuie sã o ținã, cã un regim al proprietãții e legat de femeie și de copii, și cã el face gestul de a o aduce acasã pentru a redeveni onorabil, pentru a-și ține casa și a spãla rușinea familiei.

Ce disociazã feminitatea albã, cea care produce melodrama în care femeia se opune boierului și alege în final pe „țigan”? Pe de o parte, ea produce un anumit individualism feminin - și feminist - care este separat complet de problema proprietãții și a violenței majoritarilor. „Țiganca” comite un act rebel și îl alege pe fostul soț „țigan”. În varianta albã, „țiganul” și nu boierul alb, este violent, iar violența istoricã a majoritarilor este eliminatã. Pe de altã parte, feminitatea albã disociazã aici nu numai faptul cã femeia romã a fost proprietate de negociat între bãrbați, dar și cã femeile albe, care nu aveau proprietate sau care erau lipsite de relații cu clasele „superioare”, au fost negociate în mod curent. Istoria disocierii continuã și astãzi, când narațiunile despre cãsãtoriile aranjate la romi eliminã problema tranzacțiilor femeilor în familiile albe. Deși se știe - cãsãtoria este direct legatã de proprietate - ea este eliminatã ca problemã odatã ce devine o „aberație” doar la romi. Mai mult, sclavia și exploatarea dispar din istorie, odatã ce povestea în cântec este una a  alegerii din dragoste. Dragostea este cea care face posibilã ideea de violența domesticã, care e exercitatã de „țiganul” violent. Violența de clasã, în negocierea femeii, dispare, și dispar și mecanismele istorice prin care boierii români albi au exercitat-o în relația cu „țiganii” cu și fãrã proprietate.

Acum de ce spun eu povestea asta aici? De ce e important sã gândim cum relațiile istorice de exploatare sunt produse de superioritatea rasialã albã și românã?

Un prim lucru pe care trebuie sã îl reținem de aici este cã implicarea unei anumite feminitãți albe în exploatare este mult mai adâncã și de speriat decât credem. Existã un tip de feminitate albã care se reproduce prin producerea de culturã elitistã, unde Maria Rãducanu, de pildã, poate sã performeze o piesã într-un mod care stabilizeazã ierarhiile rasiale în România. Figuri asociate cu interbelicul bun, cum sunt Maria Tãnase, au reprodus și ele anumite ierarhii rasiale, și nu pot fi adorate fãrã a identifica rolul lor într-o astfel de producție de feminitate. De asta, pânã la urmã, multe din femeile cu aspirații de clasã mijlocie aleg sã nu se distanțeze de cultura care nu vede culoarea în România.

Dar, mai important, un al doilea lucru pe care trebuie sã îl înțelegem este cã feminitatea albã este o componentã a unui rasism social care se acutizeazã în România. Ca rãspuns la localizarea corupției în elita politicã, se amplificã astãzi un rãspuns politic care blameazã populația romã pentru corupție și sãrãcie. Proprietatea spațiului alb - și a valorilor lui culturale - va fi recreatã ca o ultimã linie de apãrare în fața contestãrilor ideologice a românitãții de clasã mijlocie. În anii ’70 Stuart Hall a vãzut bine cã ideologia neoliberalã și Margaret Thatcher au  fãcut posibil discursul furtului din cartiere, care punea poliția sã disciplineze populația de culoare. Supremația albã se produce prin narațiuni care trebuie sã falsifice complet o situație istoricã de exploatare, și sã producã resentimentul alb. Donald Trump și cererile lui de a construi un zid împotriva mexicanilor se construiesc ca rãspuns la o percepție cultivatã de media cã mișcãri politice de tip Black Lives Matter - cele care vãd legãtura directã între putere în spațiul public și ideologia supremației albe - sunt extremiste. Rasismul social în România poate foarte bine sã ducã aici la apariția unei figuri de tipul Trump/Thatcher, într-o regiune care îl are deja ca lider pe Victor Orban. Rasismul a început deja sã se intensifice în cazuri mass media spectaculoase, de tipul Berevoeștiului. Președintele Iohannis, Patriarhia, CTP și alți comentatori publici și-au declamat iritarea, și de multe ori termenii ca sclavie și exploatare au fost folosiți pentru a învinovãți „clanurile criminale”. Mulți dintre noi am înțeles cã Berevoieștiul a fost o poveste care a permis ca femei și bãrbați albi români sã fie indignați cã românii sunt „sclavii” romilor. Dar ce poate este mai greu de perceput este cã ideologia supremației albe și românești este rãspunsul în fațã unui resentiment legat de cereri publice din ce în ce mai articulate de eliminarea a anti-țigãnismului. Muzeul Culturii Romilor, studiile plãtite pentru studenții romi, și alte inițiative de a disloca românismul alb sunt vãzute ca periculoase. Ce trebuie sã așteptãm este o reacție ideologicã furibundã, iar feminitatea albã va fi o componentã de bazã a noului rasism.

 

Comentarii cititori
sus

Silvia-Diana Šolkotoviæ

 

 

Început de erã

 

Ca orice alt concept, și feminitate, și feminism și-au schimbat mult sensul în ultimii ani. De fapt, nu cred cã greșesc afirmând cã uneori chiar radical.

Obișnuiam sã le leg pe ambele de femeie. Logic. Scurt și concis. Fãrã comentarii inutile.

Zilele trecute citeam un articol pe Face. O, Doamne, cât de mult greșisem! Un update rapid m-a scos din starea de dinainte de ’89 de care probabil am rãmas cumva agãțatã. (Din pãcate, nu din toate punctele de vedere, vârsta s-a actualizat singurã.) Sã mã întorc, însã, la articol. Scriitoarea a mers cu metroul și a descris o experiențã neplãcutã. Nu era vorba nici despre nepolitețe, nici despre înghesuialã, nici despre cerșetorie, nici mãcar despre ziua fãrã pantaloni. Era vorba despre omenire. A direcției ei. Despre idile care îți pot trece prin cap când nu poți citi cã te dor ochii sau visa fiindcã te doare prea rãu capul. Doar cu ferestrele sufletului fixate pe partea materialã a oricãrui purtãtor de suflet din jur. Descrierea corpului ales spre autopsie, în ciuda faptului cã viața era încã prezentã începe de la picioarele perfect epilate, bronzate, unse cu cremã, trece peste unghiile cu manichiura discretã și lacul incolor, se oprește pentru a admira arcul sublim al sprâncenelor și mãtasea genelor pentru a se opri la barbã, care chiar îngrijitã nu e o continuare normalã a poveștii. Șocul observatoarei se transmite asupra mea. Mã întreb ce are cu sãraca fatã, nu e îndeajuns de pedepsitã? Dar continuarea mã trezește, întrucât autoarea se întreba cum s-ar simți în brațele unui asemenea bãrbat?

Uimirea mã lasã fãrã grai, nu cã aș vorbi singurã când citesc, dar așa e expresia. Mã întreb de ce e nevoie de afirmarea absolutã a masculinitãții în formele pilozitãții și a unghiilor eventual negre pentru a te simți bine alãturi de cineva? E un aspect super îngrijit ceva așa de respingãtor la un bãrbat? Feminitatea are nevoie de masculinitate pregnantã? Putem delimita clar atribute feminine și cele masculine? Sau e pur și simplu nevoie de un contrast evident pentru a funcționa ceva?

Sau, pur și simplu, e vorba de frica de concurențã? Poate cã deja a apãrut în subconștientul nostru feminin ideea de suprasaturație: nu era de ajuns cã trebuie sã ne aranjãm ca sã arãtãm bine pentru alte femei (sau mai bine decât alte femei), acum trebuie sã avem grijã și la bãrbați? Fiindcã un lucru este evident. Acolo unde existã colective numai de femei (sau unde sunt în majoritate) existã o tendințã accentuatã a acestora de a se dichisi, fațã de reversul acestora. Instinctul de supraviețuire acționeazã. Chiar și numai în subconștient.

Cu vreo 20 de ani în urmã am încremenit intrând la coafor și zãrind un bãiat cu bigudiuri sub cascã. Când mi-a vãzut fața, acesta a izbucnit în râs. Sau arãtam prea caraghios sau eram cam a o suta care fãcea aceeași figurã, nu știu. La câțiva ani dupã aceea acceptam cã prezența masculinã în saloane a devenit ceva obișnuit. Mai ales cã m-a ajutat la asta fiu-meu venind acasã cu pãrul vopsit în albastru ca nu știu care personaj de care probabil el a și uitat. Eu încã nu. La salon, trezitã de cascadele nervoase care se revãrsau din gâtlejul adolescentului pus pe moațe, mi-am dat seama cã doar cu puțin timp în urmã îmi pierdusem mandibula într-o împrejurare asemãnãtoare, când pe o stradã vecinã, de la volanul sau maneta sau de la orice cu ce se conduce un buldozer, a coborât o blondã superbã, cu un machiaj și o manichiurã perfecte, pe niște tocuri de 15.

Feminitate și feminism. Unii afirmã cã se exclud reciproc. Altele cã una n-are legãturã cu cealaltã. Unii cã orice are legãturã cu feminismul diminueazã feminitatea. Altele cã o completeazã.

Am întâlnit termenul de bãrbat feminist. Îmi sunã ca opusul lui afemeiat. Și nu-mi place termenul.

În condițiile actuale de recreere a lumii și terminologiei cred cã apare ca imperioasã dualitatea masculinitate și masculism. Și, legat de aceasta, orice e legat de masculism își pierde masculinitatea? Și dacã feminismul e lipsit de feminitate înseamnã cã e plin de masculinitate? Și atunci masculismul e plin de feminitate?

Dacã se afirmã cã feminismul e o formã a misandriei, masculismul poate fi un simbol al misoginismului. Dacã însã destul de puține femei pot fi acuzate de feminism, pot fi bãrbații, în marea lor majoritate sã fie absolviți de masculism?

Pot fi oare feminitatea sau masculinitatea abstractizate, absolutizate? Literatura medicalã anticã greceascã afirma cã femeia e un bãrbat cu organele genitale întoarse spre interior, așa cã polaritatea nu e absolutã, ci trebuie câștigatã, atât feminitatea, cât și masculinitate. Iar câștigul e, concluzionau medicii, dobândirea umanitãții. Din antichitate însã avem și moșteniri care ne pietrificã încercarea de eliberare din schemã. Spre exemplu, virtuos, viril vin de la latinul vir: bãrbãtesc, soldat, soț. Iar evul mediu a adus tot mai multe încãtușãri.

Zilele trecute colegul de biologie ne povestea despre apariția unei pilule care înlocuiește însãmânțarea artificialã. Vrei fetițã o iei pe cea roz, bãiețel, pe cea albastrã. Râzând amar recunoștea însã cã citind despre descoperire, ca bãrbat, s-a simțit amenințat. Și atunci mi-am adus aminte de articolul cu cãlãtoria cu metroul: sã fie feminizarea un rãspuns conștient sau doar instinctual la necesitatea adaptãrii?

Contradicția e permanent prezentã: între bãrbați și feminism, între feminism și masculinism, între feminitate și masculinitate. De multe ori între femei și bãrbați. Dar, cum susțin sociologii, contradicția e cheia progresului. Sau poate și definiția asta cere upgrade?

Nu cu mult timp în urmã, culorile erau departajate, la fel ca și bijuteriile, cosmeticele, hainele. Dar, dacã ne întoarcem în timp (în antichitate), ne dãm seama cã nimic nu e nou pe pãmânt. Întrebarea e (veșnic existã o întrebare), dacã evul mediu a adus întunecarea, pe noi ce ne așteaptã? 

 

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

 

De ce sã dispreþuim bucuria femeii care-a gãsit un loc
sã întindã o cãmaºã pe sfoarã?

 

În termenii aprecierilor de gust, nici-o fiinþã nu se poate simþi fericitã ºi împlinitã în ipostaza de gospodinã, originar prin aceasta înþelegându-se o persoanã care face treabã prin gospodãrie. Supravegheazã ºi stãpâneºte casa, îi þine cheile ºi rostul. Facultativ, se uitã urât la cine ºi când are ea chef.

Gospodina cu vocaþie nu vede ºi nu ºtie altceva decât treburile ei casnice, ºi-a fãcut un ideal din realizarea ca gospodinã vs gospodina de nevoie-ocazie pânã când nu gãseºte o altã soluþie. Gospodina tradiþionalã suportã cu stoicism ºi hãrnicie toate corvezile, dar nu întotdeauna  poate fi identificatã cu fata moºului, Albã ca Zãpada, Cenuºãreasa, vs fata babei, maºtera, surorile vitrege. 

Pentru cã o gospodinã desãvârºitã poate fi arþãgoasã, morocãnoasã, cu un reproº mut în privire, „preocupatã” tot timpul de treburi de care leneºii nu au habar. Uneori de o veselie nelalocul ei ºi cu entuziasme paranoide în faþa unor kilograme de roºii sau a unei bucãþi de carne „superbe”, gospodina este o fiinþã maladiv încruntatã spre curãþenie, persoanã intolerantã în genere, într-o meschinã ºi indecentã veneraþie a ordinii falocratice a lumii rãsturnate de mintea ei, raportându-se la orice bãrbat ca la un retardat care nu ºtie singur nici mãcar sã-ºi încãlzeascã mâncarea, darmite sã ºi-o gãteascã, sã-ºi spele rufele, nici chiar sã se îmbrace singur sau sã-ºi pregãteascã hainele. Este momentul ei de glorie atotºtiutoare raportatã la neºtiinþa domesticã a bãrbaþilor care nici mãcar nu mai sunt cavaleri, domni, gentlemani.

Remarcile misogine de mai sus ignorã, de fapt, bunãtatea caldã, gratuitã, maternã ºi grandmaternã, blândeþea ºi devotamentul nesfârºit, zâmbetul îngãduitor ºi tandreþea faþã de oameni ºi obiecte. Glasul înþepat ºi vãicãreala otrãvitoare nu vor acoperi niciodatã blândeþea primordialã izvorâtã din sentimentul datoriei ºi acceptãrii condiþiei de a perpetua echilibrul ºi securitatea lumii și vieþii. Ceea ce uneori devine exasperant. Îmi este foarte greu, de fapt, sã gãsesc raþiunea enervãrii faþã de gospodinã. O acuz cã uneori se iubeºte prea mult, autovictimizându-se în aceastã posturã. Gospodina dispreþuieºte frugalitatea. Ea iubeºte lucrul solid. Ceea ce mã iritã cel mai mult este cã pentru ea nu au valoare decât lucrurile care intrã în sistemul ei. Celelalte sau nu existã, sau ridicã din umãr la adresa lor sever-ignorantã.

Nici-un om de bun simþ nu poate accepta corvezile gospodinei. Pentru asta trebuie sã fii soi rãu, de slujnicã. Asta este o faþã a medaliei. Gospodinele nu sunt totuºi fiinþe superficiale. Ele au o profunzime amarã ºi dezolantã, cristalizatã într-un discurs dezagreabil. Când nu e plictisitor, discursul lor este o filosofie mãruntã a renunþãrii care videazã totul de sens. ªi-atunci îmi vine sã plâng. Lumea înconjurãtoare a gospodinei din ce în ce mai rare este alcãtuitã din planuri orizontale, verticale , oblice, curbe, când nu mai e carne la Matache, de exemplu, dar ºi dintr-o dimensiune prin care pãtrunde în universul fantastic al gospodinei din poemul lui Tadeusz Ró¿ewicz. Pe care de câteva zile îl caut cu toate abilitãþile de gospodinã. ªi-acum mã-ndepãrtez de-aici ºi tac pânã când îl voi regãsi.

Cãci, pe de altã parte, orice activitate casnicã poate fi una intelectualã, creatoare: sã speli aragazul, gresia ºi faianþa cu detergenþi înmiresmaþi, sã ºtergi de praf cu uleiuri aromate mobila ºi parchetul, sã aranjezi lucrurile la locul lor, înseamnã chiar sã reconstitui ºi sã descoperi prin gesturile ºi miºcãrile proprii sursa unei vieþi curate, ordonate, echilibrate. Sã gãteºti ºi apoi sã speli vase ºi rufe, sã le calci pe acestea din urmã ºi sã le aºezi în sertare ºi pe umeraºe, înseamnã sã le dai viaþã din viaþa ta.

Tot astfel (deºi la o altã scarã a responsabilitãþii) gândeam într-o dimineaþã de demult, când am umplut cam un sfert de caiet cu notele fascinaþiei de a descoperi corespondenþele vizibile dintre corpul meu ºi casa mea. Îmi achiziþionasem de curând o micã locuinþã ºi spãlam de zor geamurile, uºile, podeaua dupã raidul unei zugrãveli mai mult simbolice, ºi-n tot acest timp identificându-mã cu spaþiul îngrijit stãteam mai mult sub duº - atât cât poate dura un trup de pãmânt, în apã. Simþeam cã asta este o primenire, o reînnoire totalã, un nou început ºi tainice fluxuri între pereþii acelei cãsuþe pe care îi încãrcam de lucruri utile ºi sufletul meu care dãdea viaþã corpului, între relicvele aºezate cu grijã printre acestea ºi determinaþia cea mai înaltã a spiritului în care viaþa mi se dizolva, între lumina îmblânzitã de-afarã ºi toamna revãrsându-ºi paloarea calmã în începutul unei noi vieþi.

Dar altceva voiam sã spun. De-atunci au urmat ierni ºi primãveri ºi veri ºi iarãºi toamna („iar mâncãm, iar ne culcãm, iar ne trezim, iar facem mizerie, iar facem curat”), iar eu am rãtãcit caietul acela. În el trebuie însã cã a rãmas ceva important din aceea care eram pe-atunci, dacã ºi acum tresar la amintirea lucrului care devine real în mãsura în care este scris. Da, toate adevãrurile prindeau viaþã din mâna mea dreaptã care scria, în timp ce stânga îmi sprijinea aproape toatã greutatea corpului pe o canapea la capul cãreia aveam un scãunel mascat de un ºervet apretat, cu broderia foarte puþin spartã (ºi intenþionat), de unde îmi luam ºi îmi duceam la buze (tot cu dreapta, cu lentã ritmicitate) ceºcuþa mea bombatã de cafea. Puþinele griji erau uitate în clipele acelea îndelungi ale ºederii pe canapeaua cu scaun la cap de unde îmi luam ºi cartea, ºi caietul ºi revista ºi cuburile de ciocolatã de care eram dependentã, un mãr, o portocalã, un ceai ºi iarãºi o cafea, de unde nu peste mult timp a trebuit sã rearanjez mobila. Din acea zi s-a dus ºi tihna mea, trimiþându-mi în schimb o fericire despre care mi-ar trebui zeci de caiete sã povestesc, fiindcã ele au adevãr ºi realitate, chiar dacã n-am apucat sã scriu mai nimic esenþial despre asta.

Dar altceva voiam, poate, sã spun. Astãzi fãcând ordine prin lucrurile rãsturanate dupã un iureº cu aspiratorul, nu mai gãseam locul unui taburet. ªi-atunci l-am aºezat provizoriu la capul patului din dormitor. ªi-odatã cu asta mi-au venit în minte toate scãunelele pe post de mãsuþã pe care le trãgem cât mai aproape de pat încã din adolescenþã, ca sã-mi savurez cafeaua când mã trezeam din somn dimineaþa, la prânz ºi seara. Cândva am avut, de exemplu, un scãunel sculptat ºi lãcuit, aºezat lângã pat chiar de gazdã, semn cã nu eram singura „orientalistã” din casã.

Deci acum, din nou cu scaun la cap, pot sã gândesc mai limpede la arta de a fi gospodinã, la împlinirea pe care o aduc activitãþile casnice. Paradoxul gospodinei constã în paradisul ei. Ea „vede de casã” cu grija care cultivatã sistematic devine lipsã de grijã.

Cele de mai sus sunt un fel de rãspuns atemporal ºi repetabil la întrebarea non-feministã de la care am pornit pentru a expune câteva paradoxuri ale feminitãþii gospodinei aseptice, cu scaun la cap.

 

Comentarii cititori
sus

Roxana Știubei

 

 

Feminitatea începe cu primul „te ajut eu”. Pentru cã ea se defineºte prin gesturi, nu prin cochetãrie. Frumuseþea stã în ochii celui care priveºte, aºa cã degeaba o arzi divã fãrã cusur, dacã sufletul nu mi-e comod în prezenþa ta. Cred cã aº putea sã pun semnul egal între feminitate ºi generozitate. Sã fii acolo când oamenii au nevoie de tine. Sã nu te plângi niciodatã. Sã crezi. Sã crezi cã poþi orice.

Desigur cã este foarte uºor sã îndemnãm oamenii la lucruri frumoase ºi sã pozãm în aceste fiinþe interesante. Dar este o diferenþã uriaºã între a poza ºi a trãi. Este un adevãr general valabil cã oamenii rar vãd dincolo de poze. Eu zic cã pozele sunt bune pentru posteritate. ªi asta doar câteodatã.  

Comentarii cititori
sus

Andreea Tudor

                                          

 

În cãutarea ipostazelor feminitații

 

Este cert cã au existat femei influente, iconice, care au toatã aprecierea și notorietatea cuvenite. Dicționarul îmi spune cã feminitate, s.f., vine din francezã (féminité) și înseamnã ansamblu de trãsãturi care constituie specificul caracterului feminin.

Getmylook.ro ne vorbea în primãvara anului trecut, într-un eveniment ce a avut loc în capitalã, despre o istorie marcatã de 6 simboluri ale feminitãții.
- Nancy Cunrad (poetã, scriitoare britanicã, fondatoare a unei edituri, colecționarã de artã africanã)
- Gabriella Crespi (a reprezentat o figurã a designului anilor 60-70, alegând un stil „hrãnit” de forme minimaliste și materiale luxuriante)
- Diana Vreeland (sositã de la Paris la New York, aristocratã, niciodatã consideratã frumoasã, Diana a fost nu doar legendarul fashion editor al revistei Harper*s și Vogue, cât și una dintre cele mai emblematice personalitãți feminine din modã)
- Bettina Graziani (nãscutã în Bretagne, în 1925, într-o familie modestã, este sedusã mai întâi de culturã, apoi de dans)
- Peggy Guggenheim („amanta modernismului” sau „patroana artei contemporane”, Peggy este cunoscutã ca protectoare a artiștilor de avangardã și promotoare a artei lor)
- Zelda Fitzgerald (fiica unui judecãtor din Mongomery-Alabama și scriitorul Fitzgerald au fost un cuplu celebru american, aproape mitic, din perioada interbelicã. Zelda era înzestratã cu talent literar, dar celebritatea soțului ei a pãstrat-o în umbra acestuia și i-a creat multe frustrãri.
Tot cei de la getmylook.ro le prezintã ca fiind: „Femei puternice, cu personalitãți puternice, cu o viațã socialã bogatã, implicându-se în curente de avangardã, descoperitoare și promotoare a unor figuri importante din literaturã, pasionate de artã și preocupate de modã.
Femei care și-au pus amprenta pe felul în care se poartã o piesã vestimentarã, cum se integreazã cu eleganțã și stil în întreaga ținutã, și-au impus stilul lor unic, original, nedemodabil și care încã ne mai inspirã ºi astãzi.

În continuarea cãutãrii mele am gãsit un rãspuns mai profund, sau doar unul dintre ele, care mi-a plãcut.
Spiritualitatea femininã este la fel de valabilã ca și cea masculinã. Este centratã pe cultul Zeiței Gaia-cea care dã viața, îngrijește, alinã, protejeazã, vindecã.
Miturile și ritualurile ei sunt axate pe percepția femeilor asupra corpurilor lor și a proceselor prin care trec de-a lungul vieții.
Din punct de vedere psihologic oricare sunt caracteristicile acceptate social, imaginea pãrinților ramanâne un punct de reper primordial în evoluția viitoarei femei.
Tot din punct de vedere psihologic, o altã perspectivã valabilã este cea a subconștientului, acolo unde se întâlnesc senzațiile, nevoile, dorințele, temerile.

În 1987, R.W.Connell (Gender & Power, London:Polity Press) definea masculinitatea și feminitatea prin raportarea la teoria hegemoniei, formulatã de Gramsci, ca ascendențã socialã care subîntinde și viața privatã și procesele culturale.
Aceastã ascendențã nu înseamnã în primul rând amenințare cu forța (deși nu o exclude) ci este reprezentatã de doctrine și practici, conținutul mediatic, structura veniturilor, politicile sociale, designul locuinței etc.
Depinzând de educație, poate de religie sau valori, mã întreb dacã feminitatea este apanajul femeilor inteligente.

Paradoxul este cã am întâlnit femei inteligente lipsite de feminitate. Nu foloseau un limbaj vulgar, nu-și expuneau corpurile, nu gãseam nimic ostentativ, dar nu erau feminine.
Nici nu știu dacã este un concept simplu sau complex.
Nu știu câte femei își doresc sã schimbe ceva din proprie inițiativã sau îndemnate de parteneri, prieteni.
Schimbarea atitudinii, a vestimentației și a valorilor par greu de corectat sau revizuit.Câteodatã imposibil.
Atitudinea, cât și vestimentația, par armuri folosite contra societații. De aici și impedimentele în a educa un om matur, cu convingeri înrãdãcinate.
Spun înrãdãcinate pentru cã mã gândesc la copilãrie și adolescențã când încep sã se contureze credințe, identificãri, un anumit fel de a gândi, prezența sau lipsa manierelor, „etichetãri” vestimentare între prieteni, situația financiarã, mediul din care provii.
Toate te „construiesc” cumva, te conduc la a te raporta într-un fel sau altul la ceilalți, la a fi atent sau nu la limbajul pe care îl folosești, fie el verbal sau non-verbal, la felul în care îți porți hainele.

    

Comentarii cititori
sus

 

 

Fuga din Rai

 

Ce mai înseamnã în ziua de astãzi feminitate? Procesul de tranziþie al unei fiinþe transsexuale? Ce este feminin la un homosexual? Ce este atrãgãtor la o femeie ce zbiarã moralizator la plod cã s-a murdãrit a treia oarã azi; ºi ziua încã nu s-a sfârºit. Nu critic, nu influenþez voalat, pur ºi simplu... întreb. Oricâte poveºti ne spun tatuajele, ce este frumos în ele: desenul, semnificaþia lui, pielea zbârcitã în timp? Fluturaºului i s-au uscat aripile, desenului tribal de pe spate i se mai intuieºte printre cutele pielii tuºul aproape ºters de ani... Aud tot mai des expresii ce tind sã aibã valoare de maximã în gura locutorilor: eu am trecut prin viaþã; nu conteazã experienþa negativã, evenimentele neplãcute, vina naivitãþii, lipsa de modele, consumul de... ; eu am trãit viaþa - sentinþã moralã, mândrie prosteascã (mai ales in circumstanþele de mai sus) ce vine din partea unor dudui ce nu au trecut nici mãcar de 40 de ani, dar cu o filozofie a destinului ancestralã.

Aºa cã: „Aai sã ne pilim total/ Fi-vei iapã, fi-voi cal/ Fi-vei rouã, fi-voi crin/ Hai sã ne pilim deplin” (Emil Brumaru, De dragoste pentru iubita mea). Cãci ce altceva este dragostea, decât o pilealã totalã din care te trezeºti, ããããã......mahmur (a se citi cu dureri de cap). Bancurile de ºantier de tipul: „Ce-þi face durerea de cap, Vasile? A plecat la cumpãrãturi,” nu-ºi (mai) au locul în aceastã zonã etericã, dar ºi spumoasã a feminitãþii.

Dacã aº începe aºa, ar însemna sã fiu perceput ca tendenþios; dacã aº scrie despre Vetele ºi Ziþele zilelor ºi, de ce nu, nopþilor noastre, totul ar fi analizat ca o reinterpretare insinuatoare, fie ea ºi caragialianã; dacã mã voi raporta la experienþe personale, tãlmãcirile potenþialilor lectori vor evidenþia caraterul subiectiv, ca atare de excepþie, al întâmplãrilor. Aºa cã m-am hotãrât sã scriu numai de bine... pe alocuri.  

Femeia înseamnã poezie sau, dacã este prea mult, „un bun conducãtor de poezie” (Ion Stratan). Amestec provincial de coana Chiriþa, mam’ mare, mamiþa ºi tanti Miþa, femeia modernã devine – ea nu mai este/reprezintã/înseamnã, ci se aflã într-o continuã metamorfozã/devenire/cãutare a propriei identitãþi - invidie/gelozie/resemnare (Ce are ea ºi nu am eu?), pentru cã Unde dragoste nu e, este... Delia.

Femeia – mamã, sorã, prietenã, iubitã, soþie (soacrã), fiicã, bunicã; durerea, tristeþea, grija - de dincoace ºi dincolo de moarte – într-un cuvânt: Mama de Mircea Micu. Nu, nu poþi huli femeia; ar însemna sã-þi lipseºti mama de sacrificii, de rugi, de sânge, de dor, de amintiri https://www.youtube.com/watch?v=Xp21wKmYlZo

De ce iubim femeile? reflecta Cãrtãrescu în cartea sa; ºi bine a sesizat: femeile, nu feminitatea sau feminismul lor, ci întruparea în sine. „Ca nisipul femeile sunt/ Le ia pe sus orice boare de vânt” aºa cã „Las-ooo, las-o sã zboare”... ºi nu sunt decât versurile a douã melodii relativ diferite ca stare, moment temporal, atitudine.

Femeia este o entitate, un cult (ce zic eu cult, o religie), un sistem complex de mecanisme aidoma unui ceas elveþian, dar fãrã precizia lui, este ploaia de toamnã ce-mi bate în geam în timp ce scriu aceste rânduri, somnul liniºtit al fiicã-mii - femeia la ani buni distanþã de gândurile mele de acum.

Pentru cã omul voia sã dea un nume rãului – suna un banc – l-a numit drac; dar pentru cã dracul este bãrbat ºi bãrbatul nu poate fi atât de rãu, a inventat-o pe mama dracului. Mi-aduc aminte de un serial, Lucifer, în care protagonistul, cu un comportament atipic pentru onomastica sa, împãcat cu fratele sãu, îi aduce acestuia o veste tragicã: „Tata (Dumnezeu – n.n.) ne-a dat o nouã misiune: a evadat mama din Iad.”

ªi pentru cã tot suntem la capitolul amintirilor, retrãiesc amuzat scena unui 8 martie dintr-un ilustru necunoscut liceu tehnologic provincial. Atmosfera festivã, lider de sindicat ºoptindu-mi complice: „scrie ºi tu ceva, cã eºti de românã! Felicitãrile le am eu, tu doar bagi mesaju’!” În minutul de gândire avut la dispoziþie, nu am gãsit ceva mai nimerit decât o aserþiune internauticã: „Dumnezeu a fãcut femeile frumoase ºi proaste: frumoase ca sã le iubim noi, proaste ca sã ne iubeascã ele pe noi.” Cretinoid sau nu, cu excepþia ºefei de catedrã care mi-a spus cã a înþeles mesajul ºi a zâmbit cu subînþeles, restul populaþiei feminine a fost de-a dreptul oripilat. Felicitarea a fost de efect ºi, în buna tradiþie româneascã, peste câteva zile incidentul a fost dat uitãrii. 

Fericirea femininã este un lucru complicat, atât de încâlcit încât e nevoie de minuni ca sã o ghiceºti mãcar (nota ironico-sentimentalã din What women want stã mãrturie). De (prea) multe ori feminitatea þine de look ºi de cele sfinte. Cã mai întâlnim ºi femei trãsnite (atenþie, nu am spus trosnite) este un lucru normal. Însã femeile vor mai mult; vor sã fie tunate!... cel mai probabil de partenerii lor. Sã te fereascã Dumnezeu sã fie fulgerate! Pentru c-ar ajunge acolo unde sunt cele mai þapene exemplare; nu, nu vã gândiþi la discotecã sau prin cluburi exclusiviste, ci la morgã.

Stãteam la semafor aºteptând culoarea verde; pe banda alãturatã, într-o maºinã, cum altfel decât tunatã, rãsunau acorduri metafizice a cãror idee existenþialã se reducea la acest vers: „femeia te ridicã, femeia te coboarã”. Deja aveam în minte imaginea metaforicã a femeii-cric ºi a bãrbatului-automobil.

Existã o confrerie a femeilor al cãror motto în viaþã este în linii mari – dacã faci ce simþi, atunci nu ai greºit cu nimic (ceea ce presupune cã simþãmintele femeilor sunt întotdeauna ireproºabile indiferent de circumstanþe); dublat adesea de aserþiunea „... cã nu ai decât o viaþã” – fenomenul mã sperie teribil pentru cã, implicit, înseamnã cã bãrbaþii au vreo trei-patru (la vieþi mã refer), iar femeile, sãracele trebuie sã profite de orice oportunitate în unica ºi plãpânda lor existenþã.

Femeia nu înºalã niciodatã. Nici mãcar o datã; ea este doar dezorientatã, neînþeleasã, vulnerabilã, nu se regãseºte (decât temporar ºi atunci subiectiv). Femeia este instigatã, ea nu este violentã... remember Dã mamã cu biciu-n mine? Fe-me-ia este, ghici cum, femininã în însãºi manifestãrile climatice (uraganul Katrina, Audrey, Sandy, Irene), ea este femininã în conceptul de moarte.

Este femeia un rãu necesar?... Misoginule infim, cum îndrãzneºti sã denigrezi graþia, sensibilitatea, eternul mister, maternul? Este femeia o unealtã, un mijloc prin care, o modalitate fãrã de care... Dar chiar nu-þi este ruºine obrazului?... Contradicþiile sunt perpetue. Dar oare ce a mai rãmas din doamna de ieri în femeia de astãzi? Femeia este un alt cineva decat o ºtiam noi din cãrþi, în continuã devenire, într-o cursã nebunã împotriva bãrbaþilor, a provocãrilor, a ei însãºi. Nu mai conteazã finalul, scopul, importantã este depãºirea oricui ºi a orice. Atâtea tomuri scrise în cinstea ei...

Mario Vargas Llosa, deh, un pârlit ce a luat premiul Nobel pentru literaturã prin 2010, nota în Mãtuºa Julia ºi condeierul, câteva definiþii ºi trãsãturi cel puþin nonconformiste: femeia – „fiinþã fãrã falus ºi testicule vizibile”. Curios, am spune, pentru cã „în fiecare vagin e înmormântat un artist”, adãuga prozatorul; în condiþiile în care defineºte sec femeia virginã: „balot umblãtor”.

Femeia este un întreg sistem de punctuaþie: este Virgula – ce delimiteazã fiecare din calitãþile sale; Punctele de suspensie – misterul ce se lasã (greu) dezlegat; Douã puncte – pentru alternativele din viaþã; Punctul ºi virgula – moment de cotiturã al destinului; Semnul exclamãrii – anume inventat pentru mirarea în faþa femeii.

ªi da, femeia reprezintã o întreagã faunã: de la ciocãnitoare la privighetoare, de la cloºcã la leoaicã, de la raportul disproporþional girafã - antilopã (trecerea poate fi inversatã) pânã la mai domesticele apelative: iepuraºul, albinuþa, furnicuþa mea.

Chiar dacã este posibil ca pe alocuri sã fi deturnat sensul feminitãþii, gestul nu a fost, repet, voluntar. Rãmâne, în final, o melodie ce-mi anuleazã toate elucubraþiile anterioare ºi care sper sã îºi gãseascã liniºtea, fãrã a muri, în sufletele voastre: https://www.youtube.com/watch?v=-vctmYQFtY0

Personali(mi)tatea Sa,

Bogdan Þiþei

 

Comentarii cititori
sus

Teodora Vasilescu

 

 

Portret. Salonul 8

 

Femeile vulnerabile îmi ofereau mereu o oarecare satisfacþie. Mã trezeam ajutãndu-le dintr-un impuls egoist. Ce pot sã fac bine acum? Ce pot sã scriu? Ce pot sã þin în palme fãrã sã ating? În copilãrie alergam dupã fluturi, îi prindeam, îi omoram ºi dupã îi plimbam cu maºinuþele din colecþia de la tata. Era frumoasã dominaþia. Ce fluture ar sta viu într-o maºinã de plastic cu un micuþ volan de fier? Ce femeie mi-ar sta intinsã deasupra patului, într-o ramã de lemn ºi m-ar lãsa sã o privesc? ªi îmi e atât de dor de anii mei. M-aº întoarce în timp ºi aº schimba, poate, un singur lucru.

- Sunt aici. Ora trei.
- Pe tine te-aº schimba, da. Pe mine langã tine.
- Poftim?
- Hm hm...scuze, am început sã vorbesc fãrã nicio logicã.
- Alt scenariu, Marius?
- Doar altã poveste.
- Parcã nu te-aº crede, mi-a spus.
- Lasã asta, Amelia. Spune-mi, mai bine, cum te-ai simþit în ultimele zile?
- Mi-am simþit cerul. ªtii tu, se spune cã fiecare om are cerul lui. Câteodatã îi cade în cap, la propriu, și câteodatã se înalþã în el. Eu doar l-am simþit, m-a lãsat sã-l ating, era pufos ºi semãna cu apa din paharul de plastic din care-mi iau pastilele. Misterios, de parcã avea sute de secrete ºi nu mã lãsa sã le aflu. Cu ce drept pânã la urmã? Cu ce drept? Sunt amintirile mele, sunt persoanele din mine cu care m-am sãrutat ºi am facut dragoste fãrã remuºcãri ale viitorului.
- Pentru a te proteja.
- Pentru a mã uita. Pentru a mã lãsa sã zac aici. Sã stau în faþa ta, și tu sã mã priveºti ca pe o femeie, dar sã refuzi cã sunt una. Pentru a mã transforma în ,,Amelia, pacienta cu zâmbet natural, singura de aici care nu falseazã notele muzicale în duº ºi singura care poate sã pronunþe numele tãu cu un accent ceva mai deosebit”.
- Lasã-mã sã verific...
- Ai totul scris acolo? Lasã-mã sã vãd, smulgându-mi din braþe agenda.
- Te am scrisã aici, mai bine spus. ªi nu, nu ai voie sã vezi, repezindu-ºi palmele pe ale mele.

Am în agendã tot. Am viaþa ei, a celorlalþi pacienþi, a mea, a lumii în sine. Am schiþe despre cum ar arãta pastilele dacã s-ar transforma în oameni ºi cum arãtau femeile de serviciu în tinereþe. Pun pariu cã Rosa a frânt prea multe inimi, cã a fost mãritatã cu un artist bolnav ºi a sfârºit prin a-i culege desenele de sub pat. Nu s-a mai întors niciodatã la ea dupã ce nu a reuºit sã-i descopere mintea. Incapacitate sau gol profund? Amelia devine curioasã ºi eu devin palpabil nervos. Mi se mãresc venele pe dosul mâinii, pe frunte mi se plimbã frica. Voiam sã ºtiu ce gândeºte atât de mult. De cine m-am îndrãgostit? De mine în ea? De ea? De neputinþã? De dor?

- Sã revenim la zilele tale.
- Zilele mele au fost numãrate. Patru în care nu ne-am vãzut pentru sedinþe.
- Ai simþit lipsa unui anumit lucru în tot timpul ãsta?
- Am simþit doar prezenþa.
- Devine interesant. Prezenþa cui?
- Prezenþa lipsei. Mi-a fost dor de întrebãrile tale stupide, a râs.
- Care e prima întrebare pe care þi-o aminteºti?
- Ai uitat cine trebuie sã fii?
- Adresatã de cine?
- De mama, la trei ani ºi jumãtate, în parcul din faþa casei. Încercam sã construiesc o casã de nisip. Ar fi trebuit sã fie un castel.
- ªi tu þi-ai fi dorit sã fii prinþesã?
- Mi-aº fi dorit sã fiu ºoricelul din bucãtãrie.
- ªi cu care dintre roluri te-ai ales?
- Curva de la palat.

Pe termen lung. Totul era pe termen lung. Când am iubit-o pe Dora aveam douãzeci de ani. Eram mult prea matur faþã de ea. ªi nu-i înþelegeam vulnerabilitatea. Cum o femeie de statura ei, cu aºa ochi ºi cu niºte mâini atât de fine ar putea sã adopte spontaneitatea într-o lume care nu-i aparþine. Cum sã creadã cã mã rotesc în jurul ei ºi uit de mine de teamã sã n-o dezamãgesc? Oamenii sunt atât de înþelepþi când vine vorba de alții. Dacã-ar fi dupã ei, ar trebui sã mã cãsãtoresc cât mai repede, sã am un bãiat, și sã-l plimb în fiecare searã prin parc, aºa toate fostele amante m-ar putea invidia pentru responsabilitatea pe care nu le-am oferit-o. Poate mi-aș lua o vacanþã ºi aº pleca la Barcelona fericit. Acolo aº avea o aventurã. Ar fi ceva minor, dar atât de intens. Cãsãtorit, familie fericitã, amanta ce mi-ar recita pe plajã unul dintre paragrafele din ziar în care sunt lãudat pentru încã un premiu internaþional. Aºa aº fi dupã ei, o sârmã echilibratã pe care se menþin, o galeatã cu apã ce se carã singurã, un pat perfect sub care sã fac sex. M-am obiºnuit sã fiu aºteptat ºi sã ofer aºteptãri. Sunt eu ºi cu mine, ºi port undeva între degete o iubire care mã consumã. Mã consumã ºi mã lasã fãrã plãmâni. Cum o sã mai savurez þigãrile? ªi cum o sã mã mai îmbãt ca un nebun ºtiind cã, de fapt, îmi pasã. Îmi pasã de cineva. Acum pierd timpul pentru ea,  ºi-l pierd degeaba. Pentru cã timpul nu ne-a surâs niciodatã pânã acum.

- Mic prinþ ce se leagãnã pe un scaun cu trei picioare.
- Zânã verde ce-ºi plimbã inelele prin biroul meu.
- Mai am zece minute pânã ce terminã ºedinþa, Marius. ªi de ce atât de fericit azi?
- Eu nu-s fericit.
- Din prinþ ai devenit dintr-o datã un spiriduº.
- Mai bine decât broascã.
- Nu te-ai sãturat? Nu te-ai sãturat sã fii atât de tu în propriile limite?
- Când am încercat eu sã fiu ca altul? Crezi cã mã cunoºti doar pentru cã þi-am oferit locul de la fereastrã?
- Ai putea fi oricine.
- ªi asta tot m-ar împiedica sã fiu ce vreau.
- Doar dacã ceea ce vrei nu depinde de tine.
- Normal cã nu ar putea depinde de mine.
- Sãrãcuþul... încã mai crezi cã lumea asta-i rotundã ºi tu nu te înțepi în niciun colþ. Ai putea sã fii centrul. ªi sã facem schimb de roluri chiar acum. Aº putea sã-þi spun cum ar arãta lumea dacã oamenii ºi-ar freca buzele între ei puþin mai mult.
- Mai mult?
- Sau mai puþin.
- ªi cum ar arãta lumea, Amelia?
- Lumea ar fi în formã de stea. ªi oamenii ar fi niºte pãtrate ciudat încadrate printre colþurile ei. S-ar regãsi rar, dar tot s-ar cãuta. Ar face dulceaþã ºi ar umple borcane cu apã, ar crea imposibilul ºi ar fugi mult mai repede dacã persoana care le aºteapta poartã inele. ªi atunci ar bea vin împreunã, s-ar sãruta ºi probabil și-ar sorbi unul altuia idealurile printre dinți. Ar fi visãtori de realitate ºi s-ar trezi împreunã în fiecare searã. Imagineazã-þi, niciun om singur în lume! Perechea mea ar metamorfoza unui singur gând, ar veni la mine mereu cu câte un bujor înflorit. L-aº pune în apã pânã ce rãsare ºi mi-aș plimba degetele printre niște petale fragile, rupându-i-le. Și le-aº aºterne pe covor, mi-aș ascunde amintirile în ciucurii de la pat, așa aº putea sã fiu fericitã uitând de ele. Momente ca cele în care sorbi saliva viitorului ºi lași prezentul cu cracii desfãcuþi pe birou sã te aºtepte.
- Tu unde trãieºti de fapt?
- Prezentu-i o femeie, þine minte asta, a rânjit.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey