•  Film - 'Bacalaureat', Cristian Mungiu
•  Lumea de mit a Rynei
•  Teatru - 'George Dandin - sau soþul pãcãlit'


sus

Marius Dobrin

 

Mioritici? Nici vorbã!

 

1Aud adesea oameni care deplâng, referitor la societatea românilor, ceea ce ei percep a fi un comportament amprentat de 'Mioriþa'. Nefericit amprentat, zic ei, alegând ca semnificant, resemnarea în faþa sorþii. Pe de-o parte eu cred cã nu este resemnare ci o atitudine similarã celei din codul samuraiului: „între viaþã ºi moarte alege, fãrã sã stai pe gânduri, moartea!”

Pe de altã parte îmi pare cã, în cele mai dese rânduri, românul nu se împacã mai deloc cu soarta, când îi este potrivnicã. Vorbind la nivel de individ, nu de comunitate.

Omul îºi face vise, plãnuieºte ceva ºi se întâmplã sã intervinã o piedicã în calea planurilor sale. Ba chiar le dã peste cap. Ei bine, asta e o întrebare pentru noi toþi. Cum gestionãm momentul în care ne este periclitatã calea spre ceea ce ne-am propus?

Acesta mi se pare a fi un punct de pornire în cazul filmului Bacalaureat, recenta creaþie a lui Cristian Mungiu.

Cu nuanþa cã planul personajului principal, Romeo Aldea, vizeazã viitorul singurul sãu copil, Eliza. ªi filmul abordeazã astfel ºi atitudinea des întâlnitã la noi, de a încerca modelarea traiectoriei celuilalt de lângã tine, a propriului copil cu atât mai vârtos.

Actorul ales sã-l interpreteze pe Romeo este Adrian Titieni, de la un timp parcã ºi mai prezent în filmul românesc, un actor care difuzeazã calm, stãpânire de sine, proiecþia unor paºi calculaþi pentru viitor. De data aceasta interpreteazã un chirurg respectat într-un oraº mic, un om care ºi-a construit o carierã ºi o situaþie, care a ajuns la momentul în care sã desãvârºeascã datoria de pãrinte, asigurând condiþiile ca fiica sã-ºi valorifice învãþãtura ºi sã ajungã la o universitate britanicã. Un pas care poate sã însemne ºi alegerea unei vieþuiri într-o societate cu un standard mai ridicat.

Existã în film o discuþie de familie în care se dezvoltã teza acestui proiect, care nu este un capriciu, nu este o vanitate sau altceva fad, ci se sprijinã pe o mai veche criticã a societãþii româneºti ºi pe luciditatea opþiunii pentru o viaþã condusã de principii respectabile. Soþia, Magda, interpretatã de Lia Bugnar, are o vizine similarã, deci proiectul acesta este fundamentat de o politicã a pãrinþilor. Cât este asumat ºi de fiicã, e altã discuþie. Maria Drãguº este ºi ea un bun exemplu de cum îºi alege actorii Cristian Mungiu. Oferã o Eliza destul de interiorizatã, de un calm aparent pânã la placid. Cuvântul ei se aude mai puþin, abia finalul filmului o aduce în postura de a-ºi afirma propria viziune asupra lucrurilor. Este, cumva, metaforic, dupã bacalaureat urmând intrarea în viaþã. De altfel ºi afiºul filmului plaseazã cele douã generaþii, tatã ºi fiicã, faþã-n faþã, privindu-se în ochi.

Din perspectiva imaginii comune în societate, e mai degrabã atipic sã-l vedem doar pe tatã agitându-se în legãturã cu fiica. Dar în povestea aceasta mama este mai degrabã suferindã psihic, victima unor repetate dureri de cap, punctând doar în anumite momente asupra celor ce sunt de fãcut, fiind mai degrabã suportul discret al fiicei. Aºa cum aflãm despre faptul cã ºtie mai mult despre initimitãþile acesteia ºi, dupã cum vedem într-o secvenþã, cea care o spalã, cumva ritualic, dupã mizeria prin care îi este dat sã treacã.

Perturbaþia care zdruncinã serios construcþia familiei în ceea ce priveºte zborul fetei spre o alta societate. Tentativa de viol cade ca un trãznet în preziua bacalaureatului, punând sub semnul întrebãrii, fizic ºi psihic, capacitatea ei de a lua nota care sã-i asigure acel zbor.

Ce face un pãrinte în asemenea situaþie? Dintr-o datã vede nãruindu-se totul. Este un om corect ºi nici prin gând nu-i trece sã ignore legea. Dar aici vedem ºi reversul situaþiei. Societatea modernã þese reguli, tot mai multe, menite sã asigure un climat sãnãtos, echitate. E reconfortant pânã ce descoperi cã regulile dintr-un domeniu nu au prevãzut anumite cazuri. ªi ele apar. Viaþa e mult mai inventivã decât logica ce a stat la baza unei reglementãri. ªi atunci scopul ei este umbrit de frustrare.

Poþi spune 'dura lex, sed lex', poþi accepta cã s-a întâmplat aºa, suporþi lovitura ºi cauþi o altã cale. Poþi ºi sã nu te împaci cu situaþia ce pare absurdã, iar pânã sã se îmbunãtãþeascã regulile cautã o altã cale acum, cu orice preþ. Mai ales când un prieten bun îþi spune, când te vede ezitând: „e vorba de copilul tãu!”

Procedurile impersonale sunt menite sã facã viaþa mai bunã dar se întâmplã sã o facã mai rea uneori. ªi lumea de azi e mai atentã la minoritate, la cazurile izolate. Nu se împacã deloc cu conceptul de „pierderi izolate”.

Romeo Aldea nu este erou angelic ºi filmul are grijã sã-i atribuie replici care sã ateste compromisurile lui. Dar, într-o lume în care, totuºi, rezolvarea propriilor probleme se cautã cu orice preþ, el face figura unui inocent.

Judecata comportamentului uman trebuie fãcutã, ºi o spun ºi biectiv dar ºi subiectiv, nu doar din perspectiva literei regulamentului ci ºi a intenþiei.

În ce mãsurã cãutarea propriei rezolvãri nu împiedicã rezolvarea problemei altuia. Aºa cum în film apare lanþul slãbiciunilor, al compensaþiilor reciproce prin servicii, în legãturã cu facilitarea unui transplant de ficat, scurtcircuitând lista oficialã de aºteptare.

Îmi dau seama, scriind asta, cã pledez pro domo, într-un fel, pentru cã am gândit cã nu fac rãu dacã într-o coadã uriaºã de maºini m-am strecurat în faþã, cu un alibi, desigur... totdeauna se gãseºte un alibi. Conºtiinþa ne-o consolãm totdeauan cu un argument.

Filmul propune delicat un sâmbure de redresare. În mãsura în care fiica alege sã nu uzeze de instrumentul ocolitor al regulamentului, propus de tatãl disperat. Deci se poate.

Emil Constantinescu a spus mai demult: „corupþia se refuzã”. Gesturi mici care sã aleagã calea cea grea de a suporta perturbaþia, de a îndura o piedicã, o strâmbãtate a regulilor, dar care sã construiascã o alternativã curatã, este posibilã.

Pe de altã parte, atitudinea Elizei este însoþitã de conjunctura în care cei din jur acceptã sã înmoaie regula strictã. Tocmai pentru cã devine absurdã uneori. ªi acesta e alt semnal pecare-l oferã filmul. Orice regulã trebuie însoþitã de legea bunului simþ.

Aºa am vãzut eu filmul. Sigur cã el include ºi alte sensuri ºi alte poveºti. Eºuarea poveºtii de dragoste a pãrinþilor Elizei nu o putem ºti dar se poate ghici ºi are doza ei de emoþie. Doctorul, calculat ºi meticulos în demersurile sale, onest ºi deschis, are în vedere ºi refacerea cuplului cu altcineva. Dar la timpul potrivit, sã reuºeascã, prioritar, cu viitorul Elizei. Sunt multe detalii de viaþã în film. Sandra, interpretatã de Mãlina Manovici, este iubita doctorului, la rândul sãu o fire temperatã, înþelegãtoare. ªi poate cã apare uºor grãbitã sau, cum s-a mai spus, dã semne cã va deveni la fel de „nevastã”... Doar cã are ºi ea drama ei ºi are argumentele ei. A fost mereu cu un pas înapoi dar e la rândul ei pãrinte ca ºi Romeo, are ºi ea construit viitorul propriului copil. Romeo însuºi apare ca mai rece în relaþia cu bãiatul ei. Toate astea sunt comportamente recognoscibile la tot pasul.

Personajul principal apare în douã perimetre: al familiei, incluzând aici ºi iubita, respectiv al societãþii, cu poliþiºti, profesori, procurori, etc. Într-o parte este activ, este dinamic, cu iniþiativã ºi cumva lider, în cealaltã parte este timid, stângaci, 'intrus'.

Filmul începe cu piatra care sparge geamul de la apartament, este presãrat ºi cu alte semne de acest gen. Romeo, inventariind aceste semne, mãrturiseºte cã se simte urmãrit. ªi cautã sã afle de ce ºi cine... Dar sunt lucruri ce nu-ºi aratã niciodatã înþelesul.

Bacalaureat a intrat în circuitul public cu o întâmplare.

Andrei Gorzo, reputatul specialist de cinema, a semnalat o criticã riguroasã a filmului, realizatã de Ionuþ Mareº. Concluzia fiind cã aceastã creaþie este sub precedentele, nu aduce nimic nou ºi denotã un caracter de mecanicã. S-a invocat ºi o preluare din maniera lui Haneke. Întâmplarea face ca acest comentariu sã aparã exact în momentul în care Cristian Mungiu primea laCannespremiul pentru regie (ex-aequo cu Olivier Assayas). Rãzvan Penescu a exprimat mirarea acestei divergenþe de viziune asupra aceluiaºi element, de polarizarea accentuatã. ªi a pledat pentru un mai accentuat rafinament al dialogului public.

Interesant este cã reproºul de mecanic, ca în cazul gestului repetat al personajului principal de a felia un fruct, se transformã în simbol la alte puncte de vedere.

Eu am simþit cã, pe lângã faptul cã se filmeazã cu camera „în mânã”, se focalizeazã intens personajul cheie al secvenþei, cel mai adesea Romeo, toate celelalte personaje estompându-se. Simt cumva, astfel, mai acutã identificarea cu percepþia din perspectiva acestuia. ªi cum, într-o asemenea situaþie, nimic altceva nu mai conteazã. Spre deosebire de alþii, mi-a plãcut jocul Liei Bugnar, hipnotic pe alocuri tocmai prin imobilism, dar unul din care þâºnesc replici de sensibilitate. ªi sunt momente în care camera zãboveºte îndelung pe profilul ei, în cadre de frumoasã picturalitate.

Sigur, filmul este cumva subminat de aglomerarea provocãrilor la care este supus Romeo într-un interval atât de scurt. Sigur, sunt câteva elemente care nu-ºi gãsesc logica, precum în momentul în care Romeo observã din autobuz pe unul ditre suspecþi, coboarã sã-l caute dar îl cautã în zadar, departe de staþie, în direcþia opusã faþã de poziþia iniþialã a aceluia, ºi dupoa foarte puþin timp.

S-a reproºat cã, filmând în oraºul Victoria, filmul nu atinge marea corupþie, un caz notoriu fiind chiar în acel oraº. Dar declaraþia lui Mungiu, cã filmul trebuie privit mai departe de o simplã raportare la corupþia cotidianã din România, pare a nu fi fost luatã în serios. De fapt e mai mult, aºa cum Moartea domnului Lãzãrescu nu este despre sistemul sanitar.

2Am lãsat la urmã acest paragraf dedicat Alexandrei Davidescu.

Personajul sãu, mama lui Romeo, se integreazã perfect grupului care-l înconjoarã pe acesta, prin atitudinea liniºtitã, prin privirea blândã, prin vorba uºor cântatã, prin gestul au ralenti. Proiecþia în premierã la Craiova a fost o caldã declaraþie de dragoste pentru artistã, pentru ceea ce face acum ºi pentru o viaþã întreagã dedicatã teatrului. Emoþionantul sãu discurs a început prin amintirea dialogului de altãdatã, cu cei mici, spectatorii sãi fideli. Acum, aºa cum a spus Titieni, o aºteaptã un frumos viitor cinematografic.

 

Comentarii cititori
sus

Mihai Fulger

 

Lumea de mit a Rynei

 

rynaPe coperta DVD-ului meu cu Ryna, filmul Ruxandrei Zenide, stã scris: „Ruxandra este prima femeie-regizor din generaþiile de cineaºti români de dupã 1989 care a debutat în lung metraj ºi care se bucurã de recunoaºtere internaþionalã”. Într-adevãr, pânã acum câþiva ani, când venea vorba de femei-regizor din România, în afarã de veterane precum Malvina Urºianu, Elisabeta Bostan sau Cristina Nichituº, primul – ºi, deseori, singurul – nume adus în discuþie era cel al Ruxandrei Zenide (care, în parantezã fie spus, nu a absolvit ºcoala de film în România, ci la New York University ºi la prestigioasa FAMU din Praga, ºi trãieºte în Elveþia).

Ryna, lungmetrajul de debut al regizoarei, este o coproducþie româno-elveþianã, care s-a lansat la TIFF-ul clujean în iunie 2005, dar a intrat în circuitul cinematografic autohton de-abia în noiembrie 2006. Între timp, filmul fusese selecþionat în vreo 30 de festivaluri ale lumii, unele renumite (Karlovy Vary, Mannheim-Heidelberg, Montréal, Sarajevo etc.), ºi distins cu 16 premii (acestora aveau sã li se adauge douã statuete Gopo, pentru interpretarea Dorotheei Petre ºi imaginea lui Marius Panduru, precum ºi ºase premii ale Uniunii Cineaºtilor din România, dintre care patru împãrþite cu alte producþii). Aºadar, un succes, deopotrivã naþional ºi internaþional, absolut remarcabil pentru un cineast debutant.

rynaProtagonistul din Ryna este, desigur, o protagonistã, anume personajul care dã ºi titlul filmului. Ryna Biriº (interpretatã, la primul ei rol de cinema, de Dorotheea Petre, actriþã care în 2006 avea sã primeascã premiul secþiunii canneze „Un Certain Regard” pentru rolul sãu din Cum mi-am petrecut sfârºitul lumii de Cãtãlin Mitulescu) are 16 ani ºi trãieºte în vecinãtatea unui „oraº de la capãtul lumii” (Sulina, mai precis), dupã cum îl descrie chiar Pescu (George Custurã), primarul sãu (care se declarã un om puternic, dar „sensibil”). Iar comunitatea care-ºi duce veacul în acest þinut uitat de timp – sau, cel puþin, populaþia masculinã a acestei comunitãþi – pare a gravita în jurul Rynei, a cãrei frumuseþe nu poate fi camuflatã de lipsa unor semne ale apartenenþei la „al doilea sex”.

rynaPãtrunzând în lumea Rynei, dãm peste o sãgeatã indicatoare pe care stã scris „Biriș ºi familia” (inscripþie care-ºi va fi pierdut sensul pânã la sfârºitul filmului). Vasile Biriș (Valentin Popescu), tatãl eroinei, este un mic întreprinzãtor, fost pescar, care de vreun deceniu oferã localnicilor ºi trecãtorilor servicii specifice de benzinãrie ºi de atelier auto, folosind toate tertipurile ºi furtiºagurile pentru a-ºi spori veniturile. Despre el aflãm, prin intermediul Rynei, cã ºi-a dorit foarte mult un fiu, însã tot ce i-a putut oferi soþia sa (Aura Cãlãraºu) a fost o fiicã. Ca atare, tatãl ºi-a tratat mereu fata ca pe un bãiat, ba chiar a fãcut tot posibilul sã-i anuleze identitatea femininã. Filmul Ruxandrei Zenide insistã mai puþin asupra motivaþiilor interioare ale comportamentului sãu, cât asupra celor exterioare: trãind într-o comunitate în care domneºte patriarhatul, iar familiile sunt medii izolate ºi adesea în conflict, Biriº se comportã acasã ca un mic dictator, convins fiind cã aici i se cuvin puterea deplinã, supunerea ºi respectul celorlalþi, ca lider ºi principal aducãtor de venit. „Cât timp stã-n casa asta, o sã aibã pãrul scurt”, „Eu îþi dau de mâncare, faci ce-þi spun eu!”, „Mie-mi datorezi totul, nu þi-e ruºine?” sau „Dacã nu-þi convine, acum pleci!“ sunt câteva dintre „argumentele” pe care el i le aruncã fiicei sau nevestei.

rynaDacã, în cadrul restrâns al familiei, Ryna îl are de înfruntat doar pe tatãl care-i neagã feminitatea (de exemplu, atunci când ea declarã: „Sunt femeie”, el îi rãspunde: „Eºti obraznicã!”), în cadrul mai larg al comunitãþii lucrurile se complicã, deoarece mai toþi bãrbaþii urbei îi fac avansuri. Principalii trei candidaþi la farmecele ei sunt primarul Pescu, plasat de asemenea pe o poziþie de forþã („Nu suflã nimeni în faþa mea“, se laudã el Rynei, aparent singura persoanã din localitate care îndrãzneºte sã-l înfrunte), poºtaºul ingenuu (Theodor Delciu) ºi „eroul civilizator” George (Matthieu Rozé), antropologul francez venit pentru a cãuta originea latinitãþii tocmai în acest „oraș de la capãtul lumii”. Ryna oscileazã între ultimii doi, sperând cã ei o vor putea ajuta sã evadeze dintr-o lume mult prea micã pentru idealurile ei. Ea îl mai are alãturi ºi pe un bunic (Nicolae Praida) cam vorbitor în dodii, dar bun la suflet, singurul bãrbat a cãrui dragoste pentru Ryna este înnobilatã în film. Însã evoluþia eroinei va fi determinatã de figurile autoritãþii ºi, de ce nu, ale virilitãþii (tatãl ºi primarul); în timp ce primul personaj are lumini ºi umbre, al doilea se impune ca „negativ” încã de la prima sa apariþie. Ei vor provoca atât destrãmarea familiei, cât ºi dereglarea existenþei comunitãþii, care pierde un adevãrat axis mundi.

În povestea Rynei se poate detecta ºi o schemã miticã, trimiþând la Ifigenia: este nevoie de sacrificarea unei fecioare (prin mijlocirea propriului tatã!) pentru ca sângele scurs (de menþionat cã eroina suferã de hemofilie – boalã ereditarã consideratã de obicei exclusiv masculinã – sau, dupã cum remarcã mama sa, are „sângele subþire”) sã spele pãcatele unei comunitãþi ºi sã-i înduplece pe zei sã-ºi întoarcã privirile cãtre acel loc. Astfel, se poate spune cã Ryna Ruxandrei Zenide anunþã o serie de filme ce pot fi încadrate în „realismul mitic”, precum coproducþiile, filmate în România, Delta de Kornél Mundruczó (2008), Katalin Varga de Peter Strickland (2009) ºi Cenuºã ºi sânge (Cendres et sang) de Fanny Ardant (2009).

rynaSemnificaþiile universale ale story-ului sunt remarcate ºi de criticul Marilena Ilieºiu, care scria, în noiembrie 2005, în „România liberã” cã „drama fetei se transformã în drama individului prizonier într-o lume totalitarã, hrãnit cu porþii gigantice de minciuni ideologice ºi cu firimituri de iluzii”. Ryna poate fi interpretat ºi recurgând la mitul androginului din Banchetul platonician, þinând cont nu doar de cenzura paternã ºi de caracterul specific masculin al bolii protagonistei, ci ºi de unele replici („Arãþi total fals acum!”, îi reproºeazã poºtaºul Rynei, atunci când o vede în haine femeieºti pe cea care purta de obicei un tricou ºi o salopetã murdare) ºi detalii semnificative (tot la târg, eroina alege, în locul unei peruci colorate, o mustaþã). Ca atare, reproºul adus de un alt critic, Iulia Blaga, în „România liberã”, dar în decembrie 2006, conform cãruia „povestea scrisã de elveþianul Marek Epstein (cu dialoguri supervizate de Andreea Vãlean) nu pare nici cã s-ar petrece la Sulina, nici la Geneva, nici în altã parte” confirmã, de fapt, atemporalitatea ºi alura miticã a evenimentelor reprezentate pe ecran.

Dacã travestiul protagonistei, aici sub influenþa imperativã a tatãlui, aminteºte de filme precum Baran de Majid Majidi (2001) sau Osama de Siddiq Barmak (2003), povestea adolescentei captive într-un mediu izolat, în care legile sunt fãcute de o autoritate represivã, ne duce cu gândul ºi la Madeinusa al Claudiei Llosa (2006), în care tot un strãin, precum George, reprezenta catalizatorul eliberãrii. Prin filmul sãu, Ruxandra Zenide a adus în cinematograful românesc mai multã clarviziune în analiza relaþiilor interpersonale, de putere ºi de gen, mai ales atunci când în prim-plan este o protagonistã (marea majoritate a filmelor româneºti au în centru un personaj masculin). Ryna are ºi slãbiciuni (personajul primarului este prea ºarjat, cel al mamei – prea simplist, dialogurile devin uneori prea explicite etc.), dar rãmâne un titlu-reper pentru cinematografia româneascã postcomunistã. Dupã un deceniu, Ruxandra Zenide avea sã revinã pe marile ecrane cu al doilea lungmetraj, tot o coproducþie româno-elveþianã cu Dorotheea Petre în rolul principal, Miracolul din Tekir (premiera mondialã la Festivalul de la Zürich din noiembrie 2015, premiera româneascã în martie 2016), dar succesul noului film nu l-a mai atins pe cel al debutului.

 

Comentarii cititori
sus

Marius Dobrin

 

Repetabila culpã a îndreptãþitului

 

afisSurprinzãtoare formã a dat László Bocsárdi unei piese, George Dandin - sau soþul pãcãlit, menitã a fi jucatã mai degrabã în registrul comediei bufe, la rigoare cu trãsãturi moralizatoare.

Cã a adus-o în contemporaneitate, nu ar fi inedit. Datarea acþiunii este vizibilã la propriu de la bun început, prin uriaºul perete de fund al scenei, reprezentând cunoscuta inscripþie de pe fiecare ºantier. George Dandin apare astfel a fi un om cu un potenþial economic suficient de ridicat spre a investi într-o construcþie care nu e de neglijat. El însuºi întruchipat cu adecvatã mãiestrie de cãtre Constantin Cotimanis, e îmbrãcat într-un stil recognoscibil pentru clasa socialã nãscutã în anii '90, cu o ratã ridicatã a acumulãrii de capital ºi de bunuri. Având, totuºi, o anume reþinere în a afiºa opulenþã, pe de-o parte din limitarea evidentã a resurselor, pe de alta dintr-o remanenþã a unui comportament de simplitate.

Scenele de început pot amãgi puþin spectatorul care crede în mizã uºor desuetã, vulnerabilã, a unei satire minore. Pe mãsurã ce spectacolul avanseazã, devine tot mai limpede abordarea profundã, focalizarea pe discursuri consistente din societatea contemporanã.

Un suport excelent pentru acest demers regizoral îl constituie textul asigurat de traducerea doamnei Alice Georgescu, un text rupt din cotidian ºi care alimenteazã în principal cele douã personaje care-ºi exhibã, mai mult sau mai puþin, dramele.

Accentul cade pe confruntarea de duratã dintre cei doi soþi, Angelique ºi George, punctul de plecare fiind cochetarea ei cu tânãrul gentilom, interpretat de Cãtãlin Miculeasa. Angelique este, în propunerea Tatianei Serghi, mai mult decât îi spune numele, o tânãrã femeie care-ºi analizeazã statutul ºi îºi formuleazã cerinþele ºi drepturile. Se iese din schema clasicã a soþiei tinere ºi frumoase care are ar suferi de pe urma unui soþ ursuz ºi dizgraþios. Desigur cã existã factorul cauzal, cãsãtoria impusã de acordul pãrinþilor cu Dandin, un acord mai degrabã financiar ºi de care au beneficiat ambele pãrþi, Angelique fiind în fapt principala victimã. De aici plecând, ea îºi formuleazã pledoaria pentru emanciparea femeii, pentru acceptarea libertãþii de alegere. Discursul capãtã certe valenþe de feminism iar Tatiana Serghi este perfectã în atitudinea bãtãioasã cu care-ºi afirmã crezul. Jocul comic vizavi de asperitãþile cãsniciei cu Dandin este estompat, cochetãria cu Clitandre este gestionatã mai degrabã ca o terapie, energia fiind dirijatã cu precãdere discursului de emancipare. Dar, cum se spune, tot ca sã nu fie bine pânã la capãt, taman cã personajul îºi erodeazã credibilitatea ºi îºi diminueazã capitalul de simpatie pentru cã nobila intenþie a dobândirii unor drepturi fireºti este subminatã de miza punctualã. Dreptul pe care-l cere nu-l canalizeazã pentru o libertate în statut ci pentru un capriciu. Se plânge pentru  nu fi avut opþiune la cãsãtorie, dar nu militeazã pentru a ieºi din aceastã constrângere. Cererile ei capãtã astfel nuanþe de cinism.

decorªi tot ca sã nu fie bine pânã la capãt, nici George Dandin nu-ºi valorificã, la rândul sãu, capitalul de simpatie pe care-l acumuleazã, chiar pornind cu handicapul lipsei de rafinament. Exact în momentul în care apare cel mai limpede în postura de victimã a tinerei sale soþii, în clipa în care pare a-i fi fost recunoscutã îndreptãþirea jalbei sale, refuzã sã ierte. Cecitatea, amplificatã, probabil, de adierea victoriei, îl face sã nu accepte cererea de iertare din partea soþiei. ªi asta îl pierde. Toatã dreptatea de care ar fi trebuit sã beneficieze se risipeºte prin refuzul iertãrii, atâta vreme cât resursele-i de isteþime îi sunt limitate ºi Angelique aplicã dictonul „à la guerre comme à la guerre”.

Existã, desigur, dilema credibilitãþii soþiei atunci când cere iertare. A crede în sinceritatea declaraþiei ei înseamnã naivitate sau putere de a discerne adevãrul? Felul în care alegem un rãspuns la aceastã întrebare cred cã este definitoriu pentru fiecare dintre noi. Eu mizez pe varianta de a o crede, de a  ierta ºi de a negocia o soluþie.

Dandin a mizat numai pe sentimentul crescut din propria lui suferinþã în raport cu Angelique. Refuzul iertãrii capãtã accente ofensive ºi se simte a nu fi un semn bun. Orgoliul întunecã minþile ºi se pierde simþul realitãþii, al mãsurii propriilor resurse. De aici finalul iminent, trist, dar cu o tuºã de umor: Molière îºi pune eroul sã declare cã nu-i mai rãmâne decât sã se arunce în apã, precizând chiar: „cu capul înainte!”

László Bocsárdi apeleazã la mica betonierã prezentã de la bun început pe scenã. Cotimanis preparã reþeta de beton, cu gesturi precise, de om priceput, iar când apasã butonul de pornire, rotirea scâºnitoare este aidoma malaxorului din societate, ce macinã o seamã de întâmplãri ºi poveºti într-o lume care vede, judecã ºi o ia mereu de la capãt.

Spectacolul surprinde ºi printr-o ineditã direcþionare a unor replici. Deºi sunt adresate, prin text, unui personaj, ele sunt rostite cu privirea îndreptatã spre un altul, fiind la fel de valabile. Sensul mesajului capãtã valenþe noi ºi potenþeazã înþelesurile. În cheie comicã, avem chiar gestul a trei personaje care indicã simultan cine este vizat de mesaj.

Cum este ºi firesc, Angelique ºi George Dandin au discursurile cele mai consistente. Tatiana Serghi peroreazã cu vivacitate pe tema ei favoritã ºi, totodatã, apeleazã la arsenalul ei de seducþie. Pur ºi simplu fascineazã prin ochii mari ºi zâmbetul larg cu care puncteazã scenele. Zâmbetul este un contrapunct necesar la gravitatea discursului ºi rãmâne, cumva, departe de strãlucirea de, sã spunem, Colombinã. Danseazã ºi are dinamism în scenele cu fiecare partener. Dominã secvenþa de la momentul cererii de iertare. Este cumva independentã, principala relaþie fiind cu camerista Claudine. Aceasta, în interpretarea actriþei Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, Kató Emöke, impune ritmul piesei, unul mai aproape de matricea commediei dell'arte. Pe de-o parte este jocul în cheie comicã, bine dirijat spre fiecare partener, adaptat dupã caz, iar pe de alta este cuceritoarea interpretare a unei arii (fie Donna Elvira, din Don Giovanni). 

Ea face un cuplu atractiv cu omologul ei, Lubin, valet al lui Clitandre. Pe de-o parte replicile îi asociazã, pe de alta distribuirea lui Emanuel Bighe, la debut, unul dintre cele mai spumoase, aduce în faþa publicului o savuroasã pereche. Kató Emöke conduce 'dansul' lor, astfel încât se obþin efecte comice ºi, totodatã, transmite învãþãminte actoriceºti prin chiar felul de a juca. Emanuel Bighe reuºeºte sã-ºi pondereze unele gesturi stridente ºi chiar sã punã o amprentã personalã, în registru comic, în rolul sãu.

Clitandre faþã de Lubin este un Don Quijote mai nervos faþã de un Sancho Panza cu aspiraþii romantice. Cãtãlin Miculeasa a intrat în forþã în lumea teatrului, anul 2016 aducându-i acum al doilea rol de amploare dupã cel din Exploziv, în regia lui Andrei Mãjeri. Are acum ºansa de a se miºca sub bagheta unuia dintre regizorii de anvergurã din România ºi de a da replica unui actor cu greutate. Dacã la început îngroaºã puþin, forþând comicul, mai apoi trece la registrul dramatic, în scena de noapte cu Angelique îºi exprimã dragostea cu seriozitate ºi aminteºte, într-un fel, de Romeo.

Cuplul pãrinþilor, asigurat de actori cu prestanþã, Gabriela Baciu ºi Mihai Dinvale, apare puþin contradictoriu. Pe de-o parte sunt aristocraþi, chiar dacã retraºi laþarã, pe de alta comportamentul lor este al unor mai degrabã recent ajunºi la un asemenea nivel. Se creeaazã o anume confuzie, la început, tocmai pentru cã nu transpare acea diferenþã de maniere pe care chiar aceste personaje o clameazã. În echilibrul distribuþiei sunt actori care se impun ºi printr-un gest discret, dintr-o privire sau o mânã în ºold.

dansFoarte inspirat este grupul celor patru tineri actori întruchipând muncitorii de pe ºantier. Bine sincronizaþi, cu elemente personale, Alin Pãiuº, Gogu Preda, Alexandru Nuþã ºi Adrian Loghin puncteazã deschiderea ºi câteva momente din spectacol, cu muzica originalã a lui Csaba Boros. Iar punctul culminant al lor este dat de scena de noapte când, pe de-o parte, apar cu câte o mascã horror, ºi, pe de altã parte, se miºcã nevãzut, la adãpostul întunericului deplin, apãrând surprinzãtor ici ºi colo. De altfel scena de noapte din spectacol trimite, mai mult sau mai puþin voit, la un loc cu alte elemente, la Noaptea furtunoasã a lui Caragiale.

Constantin Cotimanis este în scenã mai tot timpul ºi trage dupã sine întregul spectacol. Cred cã afiºul ar fi trebuit sã-i pãstreze chipul. Ar fi câºtigat în atractivitate, ar fi fost personalizat ºi nu cu o trimitere spre Crãciun. Cotimanis câºtigã publicul de la prima replicã. Deºi pleacã dintr-o posturã, sugeratã, de îmbogãþit rapid, în anii de tranziþie, prin tonul cald, temperat pânã la ºoaptã, îºi duce replicile cãtre omul obiºnuit. Care poate râde când în explicaþiile de început ale lui George Dandin evidenþiazã ipoteza cãsãtoriei cu o fatã de nivelul sãu social, caz în care totul se rezolva mai simplu, mai puþin manierat dar mai cu nãdejde ºi mai eliberat de angoase. Cu tãceri destul de lungi, cu multe replici la marginea scenei, cu priviri scrutând publicul, dar mai ales cu acel „Turbez!” rostit uºor, pe gestul unei enervãri stãpânite, Cotimanis este eroul sãlii.

Costumul sãu este de culoare gri, desigur strãlucitor, în trendul falsei mode a pretinsei eleganþe a celor care vor sã afiºeze un nivel presupus de bogãþie. Dar, totuºi, gri. Simplu. Este codul pentru ceea aratã a fi el.

Toate celelalte costume sunt exuberante, pline de culori (o altã notã aparte o are Clitandre, unde avem o singurã culoare, dominantã, dar ºi o bogãþie de accesorii si detalii), o încântare esteticã. Zsuzsanna Kiss a creat costume frumoase, cu o notã de eleganþã ºi, desigur, cu o nuanþã de comic, pentru socrii lui Dandin, dar a imaginat ºi pentru Claudine ºi pentru Angelique culori vii, ca o marcã a aspiraþiei de independenþã.

Decorul lui Jószef Bartha ºi costumele sunt un alt pilon de mare impact pentru spectacol. Estetic este pe deplin savuros.

aplauzeSe poate discuta cu interes pe un sens ori altul, pe o soluþie sau alta, aºa cum se întâmplã doar cu marile spectacole. E meritul directorului Nicolae Poghirc de a fi asamblat resurse diferite, de calibru, oferind un spectacol foarte bun, într-o ascendenþã începutã la un remarcabil ªase personaje în cãutarea unui autor, în regia lui ªtefan Iordãnescu.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey